Hramul istoric al Rădăşeniului
Fiecare locaş de cult ortodox poartă numele unui praznic împărătesc, al unei sărbători sau al unui sfânt. Acest eveniment se numeşte cu un termen slavon „hram“ şi biserica îl primeşte odată cu momentul sfinţirii locului pe care ea urmează să fie construită şi, mai ales, în momentul sfinţirii ei.
Icoana a cărui hram îl poartă biserica se pictează în exterior, pe faţada vestică a locaşului de cult; în interior ea apare pe catapeteasmă, în stânga icoanei Mântuitorului. Multe biserici au un hram principal şi unul secundar. Hramul este cea mai mare sărbătoare a bisericii şi se sărbătoreşte cu mare fast şi solemnitate.
În satul Rădăşeni, sat vechi de răzeşi, biserica Sfinţilor Mari Mucenici Mercurie şi Ecaterina îşi sărbătoreşte hramul principal pe 25 noiembrie, în vechime se sărbătorea şi a patra zi după Sfintele Paşti, iar hramul mic este de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.
Rădăşeni, sat vechi de cultivatori de fructe, se află la 3 km de municipiul Fălticeni, reprezentând astăzi aproape o prelungire a Fălticenilor.
Descoperirile arheologice făcute aici au scos la iveală urme materiale de viaţă omenească din perioada neolitică. Prima menţiune documentară cunoscută despre sat datează de la 14 februarie 1424 – uricul lui Alexandru cel Bun, prin care satul a fost dăruit lui popa Iuga, care era sfetnic apropiat al domnitorului.
În vâltoarea istoriei, satul a participat la mai multe evenimente istorice, începând cu Petru Muşat şi terminându-se cu Al. I. Cuza. Pe teritoriul satului se afla „Drumul cel Mare“ sau „Calea Mare“ care datează din timpul lui Ştefan cel Mare, drum care a fost declarat monument istoric din 1951. Acest drum făcea legătura dintre târgul Baia şi oraşul Suceava.
Satul descris de Mihail Sadoveanu în scrierile sale arată astfel: „Rădăşeniul e sub deal într-o pădure largă ce se deschide spre şesul Şomuzului. E un cuib apărat de vederea prădalnicilor de altă dată şi de urgia vânturilor de miază-noapte. Istoria neamului nostru a fost aşa de tulburată… încât ţăranul nostru a fost îndreptăţit să spuie că viaţa părinţilor noştri a avut liniştea apelor şi hodina vântului“.
Satul îşi leagă o parte din istorie de domnitorul Ştefan Tomşa, cel care l-a declarat sat domnesc, adunând şi înarmând de aici darabanii din slujba sa. Tot aici domnitorul ar fi învăţat carte, în biserica din Silişte, care era vechea vatră a satului, biserica aparţinând Mănăstirii Slatina.
Domnitorul a ctitorit biserica de lemn din sat între anii 1611-1622. Odată cu pictarea naosului, au fost reprezentaţi pe peretele sudic voievodul şi Elena Doamna, ţinând în mâini chivotul bisericii.
Târnosirea bisericii a fost făcută în 1622, purtând hramul Sfinţilor „Mari Mucenici Mercurie şi Ecaterina“. În afară de protecţia locaşului de cult, ziua de hram sau de cinstire a ocrotitorului reprezintă pentru credincioşi un eveniment care are multe caracteristici importante. În primul rând caracterul istoric al locaşului de cult unde predomină, desigur, timpul şi raza de trăinicie a locaşului din cea mai cunoscută dată de înfiinţare. Acest caracter ne obligă să purtăm evlavie faţă de domnitorul Ştefan Tomşa şi soţia sa, Elena, care au ctitorit această biserică.
Pictura bisericii este veche şi ne pune în relaţie cu pictorul de atunci prin icoanele şi scenele pictate în culori naturale, dar ne şi evidenţiază relaţia pictorului cu rugăciunea şi slujirea. Pictorul adevărat îşi uneşte zugrăvirea cu rugăciunea şi postul. Pictura a fost refăcută în 1938 de către pictori botoşăneni, restaurată complet şi înfrumuseţată în decursul a opt ani, datorită preotului Constantin Rotar, devenind cea mai bine restaurată biserică de lemn din România. Resfinţirea bisericii a avut loc în 2012, la 7 octombrie, de către trei ierarhi ai Bisericii noastre Ortodoxe Înaltpreasfinţitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfinţul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Înaltpreasfinţitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, primind şi un al doilea hram – pe Sfinţii „Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena“ (biserica adăposteşte sfintele moaşte ale patronilor ocrotitori, o părticică din Crucea Răstignirii Mântuitorului şi moaşte ale Sfântului Nectarie de la Eghina).
Istoria acestui sfânt locaş reprezintă o mare parte din istoria satului
Caracterul duhovnicesc al zilei de hram ne pune în relaţie cu tot ceea ce înseamnă viaţa creştină trăită în acest sfânt locaş, bazată pe ocrotirea şi sprijinul sfinţilor în cinstea cărora a fost zidit. Caracterul duhovnicesc prezintă cu adevărat minunile scrise sau poate cele mai nescrise ale existenţei religioase. Această biserică fiinţează cu un specific aer duhovnicesc. Clopotele care au răsunat chemări de slujire sfinţitoare aduc ecoul duhovnicesc al acestei biserici din trecut. Jertfirea multor credincioşi, relaţia lor cu tot ceea ce înseamnă slujirea lui Dumnezeu după putinţa fiecăruia aşază un caracter duhovnicesc cu totul deosebit al acestei zile de hram.
Al treilea caracter misionar, actual, al fiecărui locaş de cult ne obligă să unim trecutul de prezent şi acestea împreună de viitor. Pe lângă faptul că în ziua de hram avem posibilitatea întâlnirii religioase în locaşul de cult, obligaţia de a reface, de a păstra şi pune în valoare biserica este o datorie nu numai morală, ci şi o datorie de bun-simţ creştinesc.
Cel mai important şi mai vestit hram în cinstea Sfântului „Mare Mucenic Mercurie“
Până în 1912, satul a avut doar biserica Sfinţilor Mari Mucenici Mercurie şi Ecaterina, la care slujeau mai mulţi diaconi. Hramul acestei biserici s-a serbat de-a lungul timpului şi a patra zi de Paşti. Despre acest hram au scris mai mulţi scriitori, printre care: N. N. Beldiceanu, I. Creangă, Vasile Lovinescu, I. Dragoslav şi în special M. Sadoveanu. În opera „Oameni şi locuri“, M. Sadoveanu nu doar a descris, dar a şi participat la hramul bisericii, socotindu-l un „hram îmbelşugat“, aşa cum evocă Porfira Sadoveanu în lucrarea sa „Planeta părăsită“.
În a patra zi de Paşti, locuitorii parohiei îl serbau pe Sfântul „Mucenic Mercurie“, pentru că era patronul negustorilor, şi îi aduceau jertfă din munca lor pentru ocrotirea şi ajutorul său, rădăşenenii fiind vestiţi negustori de fructe. „În această frumoasă zi de sărbătoare a primăverii şi a satului, cu miresmele florilor din livezi, dis-de-dimineaţă uliţele satului erau pline de căruţe cu oameni care veneau din satele învecinate la hram. Vin, vin, curg neîntrerupt din toate părţile; e o viaţă, o veselie pe culmi şi cai, parcă toată lumea aceia s-a ameţit de mai înainte de lumina strălucită a văzduhului şi a mirosului curat al pământului jilav“ (M. Sadoveanu).
Cu ani în urmă, Sfinţii Mari Mucenici Mercurie şi Ecaterina au început să fie serbaţi în ziua pomenirii lor, la slujbă asistau oamenii satului îmbrăcaţi în costume tradiţionale, dar şi invitaţi. La slujba hramului participau mai mulţi preoţi, formând un sobor care mărea semnificaţia acestei zile. La sfârşitul slujbei toţi participau la slujba Parastasului pentru cei din trecut, dar şi la cea de Te Deum, urmată de o agapă creştinească.
Pregătirea mesei pentru agapa creştinească se făcea în curtea bisericii, aşa după cum îşi aminteşte M. Sadoveanu: „Arde un foc de un car de lemne supt un capac; pe nişte pirostrii cât toate zilele e aşezată o căldare năstruşnică în care forfotea o mămăligă pentru şaizeci de săraci flămânzi, o mămăligă… la care mestecă în sudoarea frunţii şase oameni cu un par uriaş înţepenit sus într-armură a copacului… Iar lângă foc de dreapta cealaltă forfotesc nişte oale cât nişte putini, pline cu sarmale de cele mari cum numai la Rădăşeni, la Mercurie, se fac“.
Oamenii din această parohie se pregăteau şi acasă pentru acest eveniment, invitându-şi rudele şi prietenii. Casele erau special pregătite pentru ziua de hram: „Şi în toate casele curate ca nişte cutii, cu clituri de zestre până în grindă… cu ştergare în chip de fluturi pe pereţi, într-o regulă şi o curăţenie desăvârşită, masa stă întinsă“, descrie M. Sadoveanu.
Lângă biserică, la crâşma lui Gherasim, avea loc hora domoală a tinerilor „care abia se mişcă în sunetul limpede al alăutei şi în zumbăitul cobzei. Nalţi şi chipeşi, cu ilice negre căptuşite cu râs şi cu cămăşi albe fără flori, flăcăii toţi au mustaţa ca vrabia… Iar fetele sunt gătite cu părul frumos aşezat într-o cunună tare înflorită, cu salbe vechi de arginţi“ (M. Sadoveanu). Hora satului, care se ţinea după slujba hramului, este frumos descrisă de I. Creangă în Amintiri din copilărie: „În Rădăşeni, sat mare şi bogat, am jucat la trei jocuri într-o singură zi: unul de flăcăi tomnatici la care venise fetele cele mai tinere, altul de flăcăi tineri la care venise fetele stătute, iar al treilea de copilandri la care venea cine poftea… Flăcăii abia se legănau în joc şi hora se învârtea foarte încet“. Această horă este redată şi de pictorul naiv Nicolae Ursu, din Rădăşeni, într-o pictură de-a sa.
Tot în faţa crâşmei de la Gherasim se adunau negustori veniţi din Fălticeni cu tot felul de produse, dulciuri şi răcoritoare. Iar la umbra unui cort se putea bea şi bere. La sfârşitul zilei, negustorii erau răguşiţi de cât strigau chemând la produsele pe care le aveau de vândut.
Peste drum se afla scrânciobul satului, în care flăcăii îşi chemau fetele pentru a se distra. Scrânciobarul striga pentru flăcăii care s-au aşezat în scaun pe fetele care-i doresc şi aşa toţi se bucurau şi petreceau în lumina liniştită a primăverii.
Odată cu asfinţitul soarelui, hora este tot mai domoală, iar oaspeţii străini părăsesc satul cu gândul la momentul când vor reveni să sărbătorească hramul, în toamnă.
„E fără pereche serbarea aceasta a Rădăşenenilor“, spune M. Sadoveanu, „şi dacă ai văzut-o odată, n-o mai uiţi cât trăieşti. Vezi atâtea lucruri, atâtea chipuri, auzi atâtea snoave, asculţi atâtea vorbe cu haz încât îţi ajunge pe-o mare bucată de vreme“.
Hramul bisericii se serbează cu deosebită solemnitate în ziua pomenirii Sfinţilor Mari Mucenici Mercurie şi Ecaterina, în vremurile noastre, în prezenţa multor oameni care vin de pretutindeni, în urma strădaniei părinţilor noştri pr. Constantin Rotar şi pr. Georgian Rotar (care slujeşte din anul 2014), şi mai cu seamă a soborului preoţilor care îl are în frunte pe ierarhul nostru, Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor. Este cea mai mare sărbătoare a satului nostru, a bisericii, care îi adună sufleteşte şi trupeşte pe fiii comunităţii, sub semnul evlaviei şi al iubirii, dăruindu-le pace şi bucurie în Duhul Sfânt. (Prof. Ioan Dumitru Axinte)