Iubitului nostru cler, cinului monahal
și tuturor dreptmăritorilor creștini din această
de Dumnezeu păzită și binecuvântată eparhie,
har, milă și pace de la Îndurătorul Dumnezeu,
iar de la noi părintească dragoste!

Iubiții mei fii duhovnicești,

De fiecare dată când retrăim sărbătoarea Nașterii Domnului, un sentiment de tainică bucurie ne inundă ființa. Sufletul nostru comunică cu toți cei ce aparțin aceleiași familii, aceleiași tradiții, Aceluiași Hristos. Evenimentul intrării Logosului în istorie rămâne un mister metaistoric, deși el este cea mai concretă manifestare a lui Dumnezeu în timpul nostru. Cel vechi de zile, născut fără de mamă din Tată necauzat, coboară la noi, prin mamă, fără de tată, pentru ca să înnoiască pe omul cel căzut. Străină minune pentru orice minte, îngerească sau omenească! De vreme ce totul este mister, vă îndemn în această sfântă zi să lăsăm misterul să vorbească despre el însuși în noi!

Întruparea Logosului divin este totodată și înviere

Dreptmăritori creștini,
Învățătura Bisericii noastre Ortodoxe despre marele eveniment al Nașterii Domnului este, de fapt, revelația misterului dumnezeiesc, nu ansamblul unei doctrine abstracte, pe care trebuie să ne-o însușim. Misterul nașterii este actul divin pe care Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, îl împlinește în timp, și are ca scop restaurarea ființială a omului căzut, introducându-l în starea paradisiacă inițială pe care a pierdut-o prin păcat. Biserica noastră rămâne instituția divino-umană a misterelor și a revelației.
Sărbătorind taina intrării în timpul nostru a celei de-a doua Persoane a Preasfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, Biserica anunță lumii, mai întâi, că „Hristos Se naște, iar în ecoul acestei angelice vestiri distingem deja bucuria anunțului pascal că „Hristos a înviat“. Întruparea Logosului divin, ca asumare deplină a firii noastre, este totodată și înviere, ca biruință a morții, deoarece Iisus istoric este în același timp și Dumnezeu adevărat, Ce transcende unitățile de măsurare a timpului, precum și succesiunea lui, El fiind Creatorul timpului, dar și Cel care îl asimilează prin răscumpărare, fără a-i fi tributar. Biserica are datoria sfântă să proclame solemn aceste adevăruri tainice, așa cum un cronicar proclamă intrarea triumfală a unui rege într-o cetate, atunci când se întoarce victorios de la război. În felul acesta, Biserica nu este doar dreptslăvitoare, ci și mărturisitoare. La început, proclamarea evenimentelor mântuitoare Dumnezeu a conferit-o îngerilor, iar de la Rusaliile universale a conferit-o, prin mandat special, apostolilor și tuturor acelora care s-au altoit pe vița Hristos prin succesiune apostolică și botez. Cu toții trebuie „să gătim calea Domnului, drepte să facem cărările Lui“ (cf. Luca 3, 4), știind că Hristos Se naște și Hristos înviază de fiecare dată când vorbim cu El sau despre El lumii.

Astăzi, eternitatea umple timpul efemer

Hristos Se naște! El Se naște pentru noi, astăzi, pentru că suntem aici și am deschis peștera inimii ca să-L primim. De aceea, Crăciunul nu este o zi ca toate celelalte. Este ziua în care misterul sacru te încadrează într-un spațiu sfânt și special. Sărbătoarea nu este numai o zi festivă între toate celelalte zile ale anului. E ceva mai mult! Astăzi, eternitatea intră și umple timpul efemer, iar timpul curgător intră în eternitate, fără să se confunde cu ea. Astăzi, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, „prin Care toate s-au făcut“, Se întrupează, devine real în lumea pe care El a făcut-o, dar care, din cauza păcatelor, Îi era ostilă. Astăzi, prin sărbătoarea intrării în timpul nostru a Cuvântului lui Dumnezeu, retrăim re-crearea lumii, cea mai mare revoluție de la zidirea ei. Astăzi, Biserica de pe pământ se unește cu cea din cer pentru a cânta același imn: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe Pământ pace, între oameni bunăvoire“(Luca 2,14).
Biserica invită astăzi întreaga lume să adore Cuvântul întrupat, „Lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul“(Ioan 1, 9). La Crăciun este, mai mult ca niciodată, oportun să ne amintim că noi nu avem altă lumină care să ne ghideze prin labirintul acestei lumi decât pe Hristos, Cel Unul născut. În această zi, mai ales, trebuie să cugetăm la faptul că El a coborât din cer pentru a fi lumina lumii, dar și viața ei. A venit, așa cum afirmă El Însuși, pentru a fi calea cea pe care, mergând, să putem regăsi și cunoaște pe Tatăl și să ajungem în viața cea veșnică: „Aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.“ (Ioan 17, 3).

Familia, împărăția lui Dumnezeu în miniatură

Iubiți credincioși,
Înțelegând încă o dată chemarea la unitate a Bisericii și primind cu bucurie pe Cel ce vine să fie drept cap al ei (cf. Coloseni 1, 18), să ne unim unul cu altul, ca într-un gând să mărturisim: „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de-o-ființă și nedespărțită“. Primindu-L pe Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor și Unic Izbăvitor din moartea păcatului, în această zi binecuvântată, noi ne reîntâlnim pentru a sărbători marele mister al dragostei divine răstignite, care ni se oferă ca hrană și cale, pe care, asumându-ni-le, să putem transfigura ființa noastră întru asemănarea cu Dumnezeu și accede la starea de îndumnezeire.
Hristos, Lumină din Lumina Tatălui, vine să Se nască din pururea Fecioara Maria în Peștera din Bethleem. Și pentru că Se naște în lume, El Se naște și în noi. Prin urmare, și noi renaștem sau ne re-creăm astăzi, în această zi de mare praznic. Primindu-L pe Cel ce este: „Calea, adevărul și viața“, sufletele noastre se reînnoiesc pentru o viață nouă și într-o lumină lină venită din cer. Căci Hristos, invizibil și impenetrabil în natura Sa dumnezeiască, a devenit vizibil prin asumarea firii omenești. Cât de mare este această bucurie nu putem să cuantificăm în termeni umani. Cum să nu exaltăm duhovnicește, admirând taina întrupării, care este taina mântuirii noastre? Cum să nu ne mirăm când Cel ce locuiește în pacea și lumina neapropiată a Tatălui părăsește tronul slavei Sale și devine unul dintre noi? Astăzi, icoana Tatălui, din iubire pentru noi, ni se arată, Dumnezeu cel veșnic ținându-Și promisiunea dintru început făcută protopărinților. El Se face om asemenea nouă, printr-o atitudine chenotică, fără să părăsească sânul Preasfintei Treimi și Se instalează ca om într-o familie săracă, dar plină de slavă. Dumnezeu alege să Se nască în sânul unei familii și să crească biologic și spiritual în felul acesta, pentru a ne arăta că destinul omului este unul comunitar, în relație interpersonală cu semenii, familia devenind astfel proiecția terestră a comuniunii intratrinitare. Dumnezeu, din familia divină a Preasfintei Treimi, vine și intră într-o familie pământească, arătând prin aceasta că familia este împărăția lui Dumnezeu în miniatură aici, pe pământ. Biserica născută din coasta străpunsă a lui Hristos pe Golgota și împlinită prin pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime nu este altceva decât pridvorul împărăției celei de sus, a Ierusalimului ceresc.

2011, Anul familiei creștine

Iubiți credincioși,
Ca în fiecare an, Sfântul Sinod, prin vocea cea mai autorizată a forului nostru suprem bisericesc, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a dispus ca anul care va începe peste câteva zile să pună în dezbaterea clerului și credincioșilor tema familiei creștine. Minunată idee a Întâistătătorului nostru, deoarece, în ultimul timp, familia trece printr-o mare dificultate. Societatea modernă sau postmodernă tinde să distrugă cea mai sacră celulă a ei, printr-o relativizare a valorilor perene moștenite, oferindu-ne un peisaj eterogen, căruia îi lipsește coloana vertebrală. În această amalgamare a evenimentelor cotidiene, prezentate cu titlul de știre, în care axa valorilor nu este inversată, ci bulversată, fundamentele vieții spirituale creștine trebuie să rămână pentru noi un reper. Secularismul încearcă să-l izgonească pe Dumnezeu din viața omului, printr-o relativizare a moștenirii creștine, așa cum gherghesenii au făcut acum două mii de ani, izgonind pe Hristos din ținutul lor. Familia este segmentul social cel mai afectat. Căsătoriile de probă sau cele împotriva firii, poligamia, concubinajul, implicațiile și rezultatele aberante ale ingineriei genetice, fecundația in vitro, tendințele actuale de imitare a unor curente oculte sau subculturi de import de către tânăra generație dau noțiunii de familie un iz arhaic și desuet, lipsit de actualitate. Peste toate, criza financiară actuală acutizează și mai mult necesitatea reeșalonării priorităților în viața fiecăruia dintre noi, în felul acesta distrugându-se inclusiv relația reciprocă și implicită între persoană și societate. Evoluția excesivă a civilizației contemporane poate ucide în social cultul și cultura, care definesc sufletul umanității, de aceea este necesară o focalizare introspectivă a omului modern spre ceea ce dă viață și este dinamic în acest imens angrenaj tehnicizant și anume familia.
Familia creștină trebuie să-și recâștige demnitatea și responsabilitatea pe care le-a avut dintotdeauna și care au fost evidențiate prin inspirație în operele Sfinților Părinți ai Bisericii. Sfântul Ioan Hrisostom definește căsătoria ca „taină a iubirii“, deoarece ea are puterea de a transfigura dragostea naturală, tributară simțualității și trupescului, într-o iubire izvorâtă haric din iubirea divină trinitară interpersonală. În felul acesta, familia devine „icoana vie a lui Dumnezeu“, o microbazilică în care Hristos este prezent ca partener de dialog, o prezență mistagogică ce face posibilă accederea și prin intermediul familiei, ca instituție, spre îndumnezeire.

Familia, taină a iubirii răstignite și mântuitoare

Problematica socială modernă nu trebuie să destabilizeze familia, ci să o întărească, știind că iubirea sinceră oferă puterea de a învinge orice obstacol. Astfel, familia devine o taină a iubirii răstignite și mântuitoare, finalitatea ei fiind procrearea, dar și conlucrarea soților în vederea mântuirii lor.
Nimic nu poate da sens viețuirii noastre în acest secol greu încercat decât raportarea la Hristos, Cel care S-a întors din moarte și Care a umplut de speranță două milenii de viețuire creștină. Oricât de grea ni s-ar părea supraviețuirea noastră în aceste circumstanțe, trebuie să medităm la faptul că acum două mii de ani, într-o peșteră sărăcăcioasă, Cel ce a făcut cerul și pământul, neștiut, alături de Fecioara Maria și de dreptul Iosif, fără a aștepta onoruri, a primit destinul de rob în slujba Umanității pe care a creat-o. Această meditație dintr-o sfântă zi de praznic ne va face să pășim într-un alt nivel al înțelegerii duhovnicești, care este adevărata sursă de viață în Hristos. Avându-l pe Hristos născut în noi, vom putea întotdeauna și oriunde depăși toate neajunsurile pasagerei existențe în care ne aflăm.
Fie ca Hristos născut în Casa pâinii să reverse peste lume pace, belșug și bună-înțelegere, iar celor încredințați nouă spre păstorie din cuprinsul arhiepiscopiei noastre, cler și credincioși, le mulțumesc că au dat dovadă de solidaritate creștină, sărind în ajutorul celor care în vara acestui an au fost greu încercați din cauza revărsarii apelor. Pe toți vă asigur de toată dragostea mea.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți! Amin!

Al vostru păstor
și pururea către Domnul rugător,

Eftimie,
Arhiepiscop al Romanului și Bacăului

Dată în reședința noastră arhiepiscopală de la Roman, 25 decembrie 2010.