Înaltpreasfințiile Voastre, Preasfințiile Voastre, preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși pelerini,

Pasajul evanghelic în care am auzit îndemnul Domnului Iisus Hristos: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), a fost rânduit spre a fi citit la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, deoarece se referă, în general, la viața celor care s-au ostenit mult, care s-au rugat mult, care au postit mult. Aceștia au fost, în primul rând, sfinții cuvioși, monahi și monahii.

Și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, a fost un om al multor osteneli sau nevoințe ascetice ori filocalice, al multor postiri, al multor rugăciuni, trăind o viață în sărăcie, smerenie și simplitate. Astfel de oameni, care s-au ostenit mult în timpul vieții, sunt chemați de Hristos la odihnă în Împărăția lui Dumnezeu care, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „Împărăția nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

Cei care se nevoiesc prin osteneli duhovnicești și cei împovărați uneori prin încercările grele ale vieții găsesc odihnă în iubirea milostivă a Domnului Iisus Hristos. De aceea, El spune: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). În acest sens, Hristos Domnul dăruiește odihna sau pacea Sa și tuturor pelerinilor care se ostenesc, care vin de la distanțe mari și așteaptă mult la rând pentru a cinsti moaștele Sfinților sau sfintele icoane făcătoare de minuni.

După cum se arată sinaxarul zilei de 27 octombrie, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi sau Basarabov, un sat din sudul Dunării, aproape de orașul Ruse din Bulgaria de azi, era vlah sau român de neam și a trăit în veacul al XIII-lea sau al XIV-lea, în timpul țaratului sau regatului de la Târnovo, care a ființat între anii 1185-1396, întemeiat de români și de bulgari, sub conducerea fraților Petru și Ioan Asan, români de neam.

Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a fost mai întâi păstor. Păștea oile și vitele sătenilor pe câmp și se ruga mult, împărțind celor săraci o parte din ceea ce primea de la sătenii ale căror vite le păștea. Era atât de sensibil și de milostiv în sufletul său, încât se spune că trei ani de-a rândul s-a pocăit și a plâns pentru că, din greșeală, a călcat cu piciorul pe un pui de pasăre și l-a strivit. Vedem câtă smerenie, milostivire, sensibilitate și bunătate există în Sfinți. În oamenii care, prin post aspru și rugăciune multă, s-au eliberat de violență, de porniri pătimașe, de apucături egoiste și s-au împărtășit de iubirea smerită și milostivă a lui Dumnezeu Cel milostiv, Care iubește pe toți oamenii și întreaga lume făcută de El.

Spuneam că Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a fost păstor de oi și vite. În singurătatea muncii lui de păstor de vite, el s-a rugat foarte mult. El nu s-a simțit niciodată singur, tocmai pentru că, prin rugăciune, a fost tot timpul împreună cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui. Când un om se roagă, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui. Omul devine singur numai când nu se mai roagă.

Pentru că Sfântul Cuvios Dimitrie era un om al rugăciunii, din întâlnirea lui cu Domnul Iisus Hristos Cel blând și smerit a devenit și el, la rândul său, smerit și blând. Această smerenie este vindecătoare de patimi ale trupului și de gânduri pătimașe.

Fiindcă el petrecea timpul mai mult în natură, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a început să simtă că întreaga creație este casa lui Dumnezeu, că toate frumusețile naturii sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru oameni și că orice ființă din natură este iubită de Dumnezeu, Care o menține în existență.

Mai târziu, păstorul evlavios și milos a devenit monah într-o mănăstire de pe valea râului Lom, un afluent al Dunării, iar apoi a viețuit ca pustnic într-o peșteră, în post și rugăciune, lângă râul Lom.

Mai știm despre Sfântul Cuvios Dimitrie că, atunci când și-a simțit sfârșitul aproape, s-a așezat între două lespezi de piatră, ca într-un sicriu natural, iar apoi și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în singurătate, neavând niciun om prezent la moartea sa, decât o mulțime nevăzută de îngeri.

După multă vreme, apa Lomului s-a revărsat, lespezile de piatră s-au surpat, iar trupul său a stat în apă până când Sfântul s-a arătat în vis unei copile bolnave, iar părinții ei, împreună cu alți oameni, au aflat moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie.

Tradiția spune că unul dintre domnitorii basarabi ai Țării Românești a construit o biserică în satul Basarabov, aproape de orașul Ruse, întru cinstirea Sfântului Cuvios Dimitrie. La sfârșitul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, numit și al cincilea război ruso-turc, moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou au fost luate de generalul rus Ivan Petru Saltykov spre a fi duse în Rusia. Însă un dreptmăritor creștin, bogat și evlavios, Hagi Dimitrie, l-a rugat pe general să dăruiască aceste moaște Țării Românești pentru pagubele și suferințele pe care le-au pătimit locuitorii ei în timpul războiului.

După ce Hagi Dimitrie a oferit o sumă de bani generalului rus, acesta s-a înduplecat și a lăsat moaștele la București, în anul 1774. Mitropolitul Grigore al II-lea al Țării Românești le-a așezat în ziua de 13 iulie 1774 în Catedrala Mitropolitană de atunci, acum Catedrală Patriarhală.

Evlavia poporului față de Sfântul Dimitrie cel Nou a crescut foarte mult, iar Sfântul a făcut multe minuni. A făcut minuni în timpul ciumei, în timpul secetei și a dăruit sănătate multor oameni bolnavi care au venit să cinstească sfintele sale moaște și să se roage lui. În scurt timp, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a fost considerat, alături de Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, ocrotitor al orașului București, fiind și ocrotitor al Țării Românești, alături de Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș.

Cinstirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost generalizată în țara noastră în anul 1950. În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Patriarhului Justinian Marina, a trecut în rândul sfinților din calendar mai mulți sfinți români și a generalizat cultul unor sfinți locali. Ceremoniile privind proclamarea canonizării și a generalizării cultului unor sfinți locali au avut loc la 27 octombrie 1955.

Au venit atunci la București ierarhi din țară și străinătate care, împreună cu mulțimea de clerici, monahi și credincioși români, au arătat multă prețuire față de sfinții al căror cult a fost generalizat. Dar mai ales față de Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, și al Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva de la Iași.

În toamna anului 1989, conducerea comunistă a țării a interzis organizarea Hramului Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la Catedrala Patriarhală, fixând pentru aceeași dată de 27 octombrie 1989 o sesiune de lucru a Marii Adunări Naționale în clădirea din apropierea Catedralei. Supus presiunilor și amenințărilor, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a transferat racla cu moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la o altă biserică, și anume la Biserica Sfântul Nicolae Vlădica, în vecinătatea Catedralei Patriarhale.

Însă, în 22 decembrie 1989, regimul comunist ateu a căzut ca urmare a Revoluției Anticomuniste, iar oamenii bucuroși cântau pe străzile capitalei: „Cu noi este Dumnezeu!”. Între timp, clădirea în care conducătorii comuniști organizau altădată sesiunile Marii Adunări Naționale a fost dată în folosință Bisericii Ortodoxe Române. În anul 1996, devine Palatul Patriarhiei, iar în anul 2007, la 27 octombrie, chiar de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, în această clădire a fostei Mari Adunări Naționale a fost înființat Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române care, prin intermediul radioului și televiziunii Trinitas, transmite zilnic Sfânta Liturghie și Vecernia din Catedrala Patriarhală, unde se află moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, spre bucuria a milioane de credincioși ortodocși români din țară și din diaspora română.

Văzând lucrarea sfinților în viața oamenilor, putem spune și noi, împreună cu psalmistul: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui!” (Psalmul 67, 36). Când cinstim moaștele sfinților, noi nu cinstim oase, cum greșit spun unii necunoscători ai vieții duhovnicești și rău intenționați, ci noi ne întâlnim cu persoana Sfântului ale cărui moaște se află în fața noastră. Când cinstim sfintele icoane, nu cinstim lemnul, ci noi cinstim persoana Sfântului care este reprezentat în icoană. De aceea, credincioșii evlavioși care se roagă simt prezența harului Duhului Sfânt lucrător în Sfinți și se bucură. Iar cei care nu au credință și evlavie se tulbură când se întâlnesc cu icoanele sfinților și cu moaștele sfinților.

Sfinții nu concurează cu Hristos, ci arată că sfințenia Celui ce este Unul Sfânt se împărtășește oamenilor care cred în El și Îl iubesc pe El. Noi nu cinstim în Sfinți natura umană în sine, ci harul lui Dumnezeu Cel sfânt și sfințitor, prezent și lucrător în natura umană. Vedem cum sfinți din diferite timpuri, din diferite părți ale lumii, au trecut și ei prin necazuri, prin suferință, prin boală, prin umiliri, iar Dumnezeu a binevoit ca harul Său vindecător și eliberator să se arate prin ei, deoarece au cerut ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune, pocăință și post.

Pelerinajul la moaștele și la icoanele Sfinților este izvor de pace și bucurie, de sănătate și binecuvântare. Pelerinajul este un act de credință, de speranță și de iubire, dar este și un moment de recunoștință adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El. De asemenea, pelerinajul este un act de pocăință pentru păcate și cerere a iertării. Este un prilej de a cere Sfinților să ne ajute să-L iubim pe Dumnezeu așa cum L-au iubit și ei, să ne dăruiască putere ca noi, fiind călători în lumea aceasta, să ajungem în cele din urmă la patria cerească, la cetatea veșnică din ceruri, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei (13, 14).

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae învață că este o legătură tainică între sufletul sfinților din ceruri și icoanele și moaștele lor de pe pământ, deoarece, precum sufletul nemuritor al sfinților înaintează în iubirea și sfințenia nesfârșită a lui Dumnezeu, tot așa sfințenia sufletului se comunică treptat și sfintelor icoane și sfintelor moaște ale sfinților respectivi (după cum spune Sfântul Dumitru Stăniloae în volumul 3 al Teologiei Dogmatice Ortodoxe, publicat în anul 2010, la București).

De aceea, hramul și pelerinajul de hram pot fi un eveniment de întărire a credinței, de împrospătare a rugăciunii, de cunoaștere a altor persoane decât cele pe care le întâlnim zilnic în parohie, în mănăstire sau în localitatea de unde venim fiecare dintre noi.

Vă felicităm pe toți, iubiți credincioși pelerini, pentru marea evlavie și multă răbdare pe care le-ați arătat și ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă răsplătească râvna și osteneala cu darurile Sale cele duhovnicești și mântuitoare, cu sănătate și fericire, pace și bucurie, ajutor în activitate, în familie, cu ani mulți și binecuvântați, pentru a spori în credință și în iubire creștină, în sfințenie și fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi, spre bucuria Sfinților și spre dobândirea mântuirii! Amin.