Căci netrebnic te vei socoti astfel şi vei fi spre batjocură multora pentru neruşinarea ta. Şi de mare trebuinţă este să deosebim acestea două: că precum suntem lăudaţi dacă ne ruşinăm de faptele cele rele sau ne smerim înaintea celor mai mari, tot aşa vom primi ocară de ne vom ruşina a face ceva bine; căci a se sfii cineva pentru lucruri necuvioase, înţelepciune este, iar a se sfii de fapte bune, nebunie este. Cel ce se ruşinează pentru cele de sminteală, nădăjduieşte să iasă din nevoie, însă cel ce se ruşinează a se ridica, acesta cade în pierzare. Asemenea deosebiri ale sfielii le-a arătat Domnul ucenicilor, grăind: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va nişina, când va veni întru Slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Le. 9, 26). Căci El Însuşi, în locul bucuriei ce I se cuvenea, „a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei” (Evrei 12, 2). Din această pricină nu Se ruşinează a ne numi pe noi „fraţi” (Evrei 2, 11) şi prietenii Săi, Dumnezeu fiind şi Atoate ziditor. Deci şi nouă, de ne vom ruşina de cei mai simpli şi nu-i vom iubi ca pe nişte prieteni apropiaţi şi fraţi ai noştri, ne va zice în ziua aceea a Judecăţii: „Nu vă cunosc pe voi” (Mt. 25, 12).

(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție coordonată de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 88)