Mai întâi un cuvânt despre sensul noțiunii de enkrateia tradusă în aceste pagini prin „înfrânare”. Avem de-a face aici cu una din acele noțiuni filozofice tehnice, care în vocabularul primilor monahi cuprind o multitudine de aspecte și de aceea cel mai bine ar fi să rămână netraduse. Verbul krateo, care stă la rădăcina sa, în ­ seamnă a stăpâni, a învinge, a ține tare etc. Enkrateia este astfel în general domnia asupra noastră înșine, stăpânirea de sine care poate fi dobândită prin biruirea de sine și prin „reținerea de sine”. Concret această stă­pânire de sine se exprimă prin reținerea de sine de la tot ceea ce ne-ar putea smulge această stăpânire, cum sunt și poftele stomacului. Mijlocul folosit în acest scop este în general limitarea nevoilor, măsura în toate, cu alte cuvinte postirea. Cum anume se leagă între ele toate aceste elemente o spune următoarea maximă:

„Neînfrânarea de la mâncăruri o taie postitul, iar neînfrânarea de la desfrânare o stârpește stăpânirea de sine unită cu rugăciunea”.

Înfrânarea și postirea trebuie să fie „cumpănite și mă­ surate”, așa cum învăța avva Macarie. De aceea avva Evagrie scrie la modul general: „Postirea să-ți fie cât îți stă în putere înaintea Dom­nului”.

Pentru monahii egipteni aceasta însemna concret „de seara până seara”, întrucât ei mâncau doar o dată pe zi, și anume după ora 15, când soarele începea să se plece spre apus.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 94-95)