Catapeteasma este un simbol al simbolurilor, o supraicoană sau o metaicoană, icoana tuturor icoanelor, fiindcă  se extinde pentru a include întreaga lume a „tuturor celor văzute şi nevăzute”. Este un hotar, un semn al deosebirii care şi desparte, şi uneşte, bifurcând lumea simţită şi reintegrând-o printr-o serie de corespondenţe reflective, interconectate, printr-o gamă de relaţii mijlocite de gesturi, mişcare, limbaj şi simboluri. Pune în joc, înaintea tuturor, un univers fecund de figuri de unde şi în care Duhul Se dezvăluie progresiv. Fiecare semn, fiecare simbol, fiecare semnificaţie capătă adâncime prin despărţire, separare în două: „Litera ucide, iar duhul face viu” (II Corinteni 3, 6). Catapeteasma, precum o icoană cu două feţe, este astfel tabla de piatră a unei noi legi, înscrise pe faţă şi pe spate; cartea tainică, scrisă pe ambele laturi, care va rămâne pecetluită până la sfârşitul veacurilor (Apocalipsa 5, 1).

Fiind „cea mai fină membrană de materialitate”, catapeteasma este conformă cu enigma trupului feciorelnic zugrăvit pe portalul ei central: un prag, pe de-o parte, întru totul pecetluit şi, pe de altă parte, întru totul deschis prezenţei plăsmuitoare a Dumnezeirii. Aşezarea Fecioarei şi interlocutorului său îngeresc în jurul unei porţi  cultice le-a permis iconografilor bizantini să se joace cu distanţa şi spaţierea pe care le presupune discuţia dintre cele două personaje, cu ideea de mişcare peste un prag, un ritual de trecere iniţial prin care Logosul S-a îmbrăcat cu trup omenesc – o întâlnire dintre două extazuri: extazul descendent al lui Dumnezeu către om şi extazul ascendent al omului către Dumnezeu.

(Arhimandritul Maximos Constas, Arta de a vedea. Paradox şi percepţie în iconografia ortodoxă, traducere Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 327)