Fără motive reale, fără consiliere, fără sprijin: aşa ajung femeile, într-o majoritate covârşitoare, în faţa medicului care le face avortul. Rareori sunt întrebate de ce vor să facă acest lucru, aproape niciodată nu primesc sfaturi, iar de sprijin nici nu poate fi vorba. Ele sunt victimele unei culturi sociale deformate, care le încurajează şă fie independente, să-şi trăiască viaţa aşa cum vor, dar după nişte standarde de fapt impuse. De multe ori acţionează cu teamă, din panică, şi iau decizii pe care le consideră fireşti, fără a şti că au condamnat nu doar un suflet – pe cel al copilului – ci două. Dacă unele femei scapă de repercursiunile fizice ale avortului, care, numeroase fiind, se întind de la infecţii la infertilitate şi până la complicaţii ce duc la moarte, nici una nu scapă de consecinţele psihologice şi sufleteşti. Durerea deciziei de a face un avort nu apare întotdeauna imediat după ce fapta a fost făcută. De cele mai multe ori apare atunci când consideri că a venit momentul şi îţi doreşti să ai un copil şi, crezând în viaţa lui, conştientizezi existenţa fiinţei pe care o porţi în pântece. Acolo este un copil, acelaşi pe care peste doi ani îl vei admira alergând şi jucându-se, pe care îl vei iubi şi căruia, într-o zi, va trebui să-i spui ce s-a întâmplat.

Victime ale societăţii, femeile care fac avort regretă prea târziu

Femeile care ajung să facă avort sunt, nu de puţine ori, victime ale celor din jur. Sunt împinse să facă acest lucru de noi ceilalţi, care judecăm egoist, creăm standarde irealiste şi impunem limite pe care noi le considerăm normale. Şi toate sunt legate de aspecte trecătoare, cum ar fi bunurile materiale, posibilităţile financiare sau poziţia socială, lucruri care nu ar trebui să stea niciodată între iubirea dintre un părinte şi copilul său, fie el nenăscut încă. Mihaela are acum 40 de ani şi îşi aminteşte de experienţa avortului de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Aflată la început de drum în viaţă, alături de soţul ei, fără nimic al lor, au considerat că un copil i-ar fi împiedicat să-şi construiască viaţa pe care şi-au dorit-o: „Ideea avortului a fost prima care mi-a venit în minte... Nu a fost un sprijin pe care să-l fi cerut. M-am gândit că e prea repede. Un copil tocmai în momentul în care nu ştiam ce să mai facem pentru a avea ceva al nostru nu era potrivit. Deşi acum văd că tocmai copilul devenea cel mai mare bun al nostru. Pur şi simplu s-a întâmplat. L-am văzut ca pe o ameninţare atunci, acum nu ştiu ce ameninţa.

Părerea de rău a apărut după avort, din nefericire. Nu ne-am gândit nici eu, nici soţul, la schimbările din minte, din suflet, din atmosfera familială în general. Noi suntem binecuvântaţi cu copii, pentru că Dumnezeu a vrut să ne ofere şi bucuria lor şi posibilitatea de a ne gândi la acele momente de nebunie. Alte femei, colege sau simple cunoştinţe de-ale noastre nu au avut însă şansa aceasta. Au avortat şi nu au mai putut avea copii şi acum sunt în prag de depresie. Ideea de a naşte trebuia să fie prima care să-mi fi venit în minte...şi mie şi tuturor.” Sunt foarte multe femei care consideră că avortul reprezintă soluţia problemelor pe care le au într-un anumit moment, fără a şti ce le aşteaptă, ce traume sufleteşti şi consecinţe trupeşti.

„Acele foarfece parcă îmi ajungeau până la inimă”

Din punct de vedere medical, avortul presupune terminarea sarcinii prin anumite mijloace, înainte ca fătul să se dezvolte suficient pentru a putea supravieţui. În alte cuvinte, mai explicit, reprezintă moartea unei fiinţe umane, cauzată de egoism, de teamă, de răutate sau de lipsa de empatie. Indiferent de motiv, experienţa unui avort aduce foarte multe femei în faţa unui colaps sufletesc. Nici măcar mulţi ani de consiliere psihologică şi spirituală nu pot şterge din memorie suferinţa. Oricâtă căinţă ar avea femeia şi oricâtă iertare ar primi din partea preotului duhovnic, durerea nu va dispărea niciodată. Din momentul în care conştientizează fapta şi ce presupune avortul, nimeni şi nimic nu va putea anula sau diminua realitatea.

Un avort schimbă vieţi, schimbă şanse, schimbă comportamente. Pentru că un avort nu se face doar la nivel fizic. Implică mult mai multe lucruri decât o operaţie medicală obişnuită. La 57 de ani, A. Z., este o altă femeie pe care avortul a marcat-o şi a schimbat-o pe viaţă. Din momentul acela, nimic nu a mai fost la fel: „Au trecut ani, mulţi la număr...mă cutremur şi acum gândindu-mă la ce am făcut. Doamne... unde mi-a fost gândul cel bun!? Gândul de a păstra fiinţa ce prindea contur în burta mea? Mă temeam că nu voi mai putea creşte un copil în acele timpuri grele în care trăiam. Nu ştiu ce m-a determinat să curm viaţa, viaţa unui copil care acum mi-ar fi fost sprijin şi ajutor. Groaznice clipe au fost... plâng... deşi nu mai are rost; poate de ruşine, de teamă că Bunul Dumnezeu nu mă va ierta pentru ce am făcut.

Trăiesc şi acum amintirea dureroasă când doctorul m-a chiuretat; acele foarfece care parcă îmi ajungeau până la inimă şi creier, lăsând un gol imens. După acel avort, am intrat într-o stare de nerecunoscut, plângeam din orice, tresăream la orice zgomot, visam urât – nopţi şi zile auzeam vocea doctorului care mă certa că tremur pe masă şi plâng. Plâng şi acum şi mă întreb: oare ce a fost? Fetiţă, băiat?” Este mărturia unei femei, una dintre miile care trec prin aceleaşi trăiri, care îşi pun aceeaşi întrebare: Ce-ar fi fost dacă...? Este o mamă care şi-a găsit alinarea în Biserică, locul în care, de altfel, îşi poate găsi scăparea oricine a trecut printr-o asemenea rătăcire.

Avortul reprezintă, probabil, una dintre cele mai violente încălcări ale drepturilor omului, care nu este încă recunoscut în mod oficial, dar asta nu anulează faptul că în timpul unei astfel de proceduri se ia viaţa unei fiinţe umane. Nici măcar nu sunt necesare argumentele religioase. Este suficient că ştim că, atunci când o mamă se duce la consultul ginecologic, însărcinată fiind, în timpul unei ecografii i se explică absolut tot despre ce se întâmplă cu ea şi cu copilul, pentru ca femeia să se poată bucura de fiecare moment. Atunci când mama îşi face o programare pentru avort, nu este lăsată să vadă ecograful, nici să asculte bătăile inimii copilaşului. Fiecare dintre cele două primeşte serviciul pentru care a plătit. La asta se rezumă tot.

Societatea a distrus atât de mult conceptul de dragoste, încât rodul ei este privit ca o ameninţare, un inconvenient în viaţa tinerilor. Dragostea trebuie să fie sterilă ca să fie satisfăcătoare. Se pune prea mult accentul pe plăcerea trupească. Tinerii sunt înconjuraţi din toate părţile de sexualitate şi de foarte multe ori nu-i învaţă nimeni cum să facă diferenţa dintre bine şi rău. Dragostea este scoasă din sacralitate şi prezentată ca ceva banal, în timp ce avortul este considerat, tot mai mult, un drept al femeii, care trebuie să facă ce vrea cu corpul ei. Însă ea ştie, undeva, în adâncul sufletului, că a fost făcută să fie mamă, iar printr-un avort, luând viaţa propriului copil, nu face decât să-şi facă rău sie însăşi.