Nimic nu are atâta putere înaintea Domnului ca iertarea aproapelui, pentru că ea înseamnă urmarea uneia din lucrările cele mai apropiate de noi ale milostivirii lui Dumnezeu, şi nimic nu ne ispiteşte atât de mult ca mânia şi dorinţa de a ne răzbuna cu vorbe, iar deseori chiar şi cu fapte pline de aprindere.

De ce oare nu iertăm totdeauna, ci în cele mai multe cazuri ne lăsăm pradă izbucnirilor de mânie, supărare şi nemulţumire? Cred că din pricina faptului că nu luăm aminte la preţul iertării. Ne scapă din vedere ceea ce câştigăm prin iertare, în vreme ce paguba adusă de jugnire ni se pare peste măsură de evidentă. Din inima iubitoare de sine iese gândul: “De ce să iert?” – şi nu iertăm. S-ar cuveni însă ca în clipa când ne simţim jigniţi să ne refacem în minte şi în inimă chipul celor ce ni s-au făgăduit în schimbul iertării, care sunt neasemuit mai preţioase decât cele mai mari pierderi pe care i le poate pricinui omului jignirea; atunci, de orice jignire am avea parte, din inimă va ieşi glasul dătător de îmbărbătare: “Ai de ce să ierţi”, şi vom ierta.

Vom ierta, şi vom fi iertaţi; vom ierta iarăşi, şi iarăşi vom fi iertaţi – şi tot aşa, la nesfârşit. Cel ce iartă umblă el însuşi sub atotiertarea lui Dumnezeu, în braţele milostivirii şi iubirii Lui.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 133)