Privind asupra vieților noastre duhovnicești observăm adeseori că mulți dintre noi rămânem blocați într-o rutină. De obicei, aceasta se reduce la un singur lucru: avem păcatele noastre mai mari sau mai mici, patimile noastre „favorite” la care pur și simplu nu vrem să renunțăm. Aceste patimi au devenit într-o așa măsură parte din noi încât începem să credem că este imposibil să scăpăm de ele. Dar nu este imposibil. Hristos a spus: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33). Cu ajutorul Sfântului Său Har, putem să biruim patimile - care, așa cum am văzut, în Sfânta Scriptură cuprind unul dintre înțelesurile termenului „lume”.

Problema este în noi. Problema este că, în adâncul sufletelor noastre, simțim că avem „dreptul”  la patimile noastre preferate. „Am dreptul să fiu furios”, „am dreptul să țin mânie”, „ am dreptul la această mică plăcere pătimașă” sau altele asemenea. În adâncul nostru nu vrem să renunțăm la patimile noastre.

Așadar problema se rezumă astfel: Ce vrem cu adevărat? Vrem să zăcem în rutina noastră păcătoasă, așa încât să ne satisfacem mândria, egoismul, auto-îndreptățirea, dorința de a avea dreptate, furia și resentimentele, plăcerile noastre păcătoase? Sunt ele așa de importante pentru noi așa încât pentru ele suntem dispuși să abandonăm posibilitatea unei vieți autentice în Hristos? Ce vrem cu adevărat? Vrem să fim modelați după patimile lumești, trecătoare, sau vrem să îl avem pe Hristos care să locuiască în noi, care să ne re-creeze în ființe noi, care vor viețui cu El și în El în veci?

Pentru a reuși să scăpăm de rutina păcătoasă și să revenim la calea pocăinței și a îndumnezeirii, trebuie să ne lepădăm de tot ce ne separă de Dumnezeu. Viața spirituală este ca și cum am călători împotriva curentului într-o barcă cu vâsle. Lumea, trupul și diavolul se luptă împotriva noastră și împotriva progresului nostru. Dacă barca noastră este împovărată cu greutatea păcatelor și patimilor pe care noi le prețuim, nu vom ajunge nicăieri. De fapt, vom da înapoi, și am putea chiar să ne scufundăm. Așadar, ceea ce trebuie să facem este să aruncăm încărcătura pe care o prețuim așa de mult dar care ne trage înapoi. Atunci vom fi în stare să mergem înainte, spre ceea ce am fost creați să atingem: unirea cu Dumnezeu.