Şi adunaţi fiind fariseii, i-a întrebat Iisus... (MATEI 22, 41)

Un sfânt spunea că este puţină frică de Dumnezeu în Biserică pentru că este puţină cunoştinţă de Dumnezeu...

„Ce vi se pare despre Hristos?” e o întrebare care ni se poate pune şi nouă, creştinilor de azi. Noi ştim că El este Fiul lui Dumnezeu. O afirmăm solemn la Crez, în timpul Sfintei Liturghii. Unii din noi o şi cred, lucru foarte vizibil altminteri, pentru că în cei ce cred se vede o putere ieşind din Hristos şi însufleţindu-i să meargă pe Calea Lui şi s-o mărturisească. Ceea ce se pare că nu ştim nici noi, creştinii ortodocşi de azi, e că Iisus este Fiul Celui ce-I spune: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale! (Ps.109,1)

Într-o duminică în care suntem chemaţi să ascultăm cuvinte despre Porunca cea mai mare din Lege, a vorbi despre duşmănia noastră cu Dumnezeu pare total nepotrivit. Dar ce este făţărnicia, fariseismul, decât duşmănia celui slab faţă de cel puternic? Şi nu suntem noi ipocriţi vorbind despre cea mai mare poruncă a Celui în care, de fapt, nu credem? Căci ce înseamnă a crede în El, în chip adevărat, profund?

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei...”,aşa începe Legea. Sunt eu un scos din „pământul Egiptului” adică din duhul lumii acesteia? Sunt eu, conştient, asumat ca destin şi mod de viaţă, un ieşit din casa robiei lui satan, domnul acestui veac? Sunt eu un călător prin pustia dintre Egiptul lumii şi Împărăţia Cerurilor, ca să pot auzi şi lua în serios, în chip vital, ca singura posibilitate de a supravieţui pustiului şi de a duce călătoria la bun sfârşit, Legea lui Dumnezeu?

Pentru cei mai mulţi dintre noi răspunsul este NU! Majoritatea am adaptat credinţa noastră la ”Egipt”. Creştinismul nostru este ca o maşină fără roţi, lăsată de hoţii de anvelope pe butuci. Poţi porni motorul şi poţi accelera până la viteza maximă, chiar şi o zi întreagă: fără a te deplasa nici măcar un milimetru! Nu poţi face decât o călătorie imaginară, cu închipuirea puternic susţinută în activitatea ei, până la transă, de sunetul motorului ambalat şi de mirajul dinamic al fumului. Dar maşina ta e o jucărie sau o machetă, nu un mijloc de transport, iar călătoria, o poveste imaginară, o iluzie. Aşa este creştinismul celor mai mulţi dintre noi. Vrem tot ce oferă Hristos, toate vindecările, toate binecuvântările, dar aici, în Egipt şi pentru optimizarea modului nostru de viaţă sclavagist, de robie morală şi spirituală. Vrem să fim iertaţi ca să nu ne pierdem posibilitatea şi capacitatea de a păcătui din nou, „creştineşte”, păcate soft; vrem să fim puţin mai morali, ca Hristos să ia toate piedicile din calea fericirii noastre pământeşti. Suntem proprii noştri hoţi de anvelope, pentru că ne place maşina, dar urâm călătoria...

„Ce vi se pare despre Hristos”, creştinilor de azi? Cine este El? Nu e o întrebare de catehism, ci una de viaţă. Credem noi că El este Cel cu totul îndreptăţit să ne ia totul, tot ce avem şi suntem, şi să ne dea în schimb doar dragostea Lui? Şi dacă ar face-o cum am reacţiona? Ca Iov sau ca fariseiii? Oare nu vom pune la cale moartea Lui, asasinarea Lui în adâncul nopţii din inimile noastre? Oare nu dezbrăcându-L în adâncul curviei inimilor noastre de haina Lui şi de sceptrul Lui de Împărat, şi asemenea legionarilor romani, îi vom da hlamida batjocoritoare a încoronării Lui în noi ca rege al poftelor noastre lumeşti?

Este creştinismul nostru cel al lui Hristos?!

Iată, brusc, un tâmplar din Nazaret, vine şi spune că este Fiul lui Dumnezeu!!! Iată-L spărgând istoria cu acestă „pretenţie”! Iată-L eliberat de toate condiţionările lumeşti, sociale, profesionale, naţionale, politice, etc. În loc de o armată, de tunuri şi puşti, o singură afirmaţie: sunt Fiul lui Dumnezeu! Şi iată că are efectul celei mai puternice şi rafinate bombe: toate imperiile se prăbuşesc sub picioarele Lui, unul după altul, de două milenii, ca nişte case zidite pe nisip. Tot ce înalţă oameniii, se preface în praf sub tălpile Lui!...

Şi noi, creştinii, ucenicii Lui? Nu ne-a dat, prin Sfintele Taine, puterea de a ne face fii ai lui Dumnezeu hrănindu-ne şi crescând în credinţa, nădejdea şi iubirea Lui? Suntem noi „deasupra” lumii, cu ea făcută praf la picioare, trăind libertatea Lui? Sau ne târăm ca nişte râme creştine, numind felul nostru nevertebrat de a umbla, credinţă şi plăcerea de a mânca ţărână, smerenie?

Cât de drepţi stau, ca nişte flăcări sfinte, nevoitorii Pustiei! Rolul lor profetic este vital: ne-au amintit şi ne amintesc continuu ca unor prunci fără minte că Legea este dată celor ieşiţi în pustie, celor care au lăsat Egiptul, modul lumesc de viaţă, şi se îndreaptă tot mai mult şi mai hotârât spre modul divin de viaţă, arătat şi dăruit nouă de Tatăl în Hristos prin Duhul Sfânt.

E luare în deşert şi lustruire a idolilor cu cuvintele lui Dumnezeu să vorbeşti despre Lege cu cei care nu au ieşit din Egipt. Căci Cine e Dumnezeu, Cine este Hristos pentru cel care n-a ieşit din Egiptul acestei lumi? Căci Iisus este Mielul Care, cu Sângele Lui, a deschis uşa morţii ca să poţi ieşi din lumea ei! Şi tu, eu, nu doar că n-am ieşit, cu mintea şi cu inima ta din duhul lumii, dar nici măcar nu dorim aceasta! Dar vreau, în schimb, şi mi se pare firesc, să fiu gâdilat în urechi cu o predică frumoasă despre cea mai importantă poruncă din Lege! Sunt în maşina mea fără roţi, stau cu ochii închişi, visându-mă în Pustie şi, bineînţeles că cer, aştept, de la preot, fondul sonor adecvat!!

Eşti tu acolo unde viaţa nu poate fi trăită decât ca iubire, dragul meu? Suntem noi, acolo? Căci acel loc se numeşte CRUCE! Doar pe Cruce singura viaţă cu putinţă este iubirea. Răstignit faţă de lume şi cu lumea răstignită faţă de tine. Pustia Crucii. Suntem acolo, între pământ şi Cer, urcând cu inimile, traşi de Hristos spre Tatăl Lui şi al nostru ?

            Sf. Ap. Pavel de aceea nu vroia să ştie şi să predice decât pe Iisus Cel Răstignit: pentru că El este temelia Bisericii, El este acel ACOLO unde viaţă înseamnă trăirea celei mai mari porunci din Lege. Acel „loc” în care intri mergând cu Iisus al Evangheliilor, din poruncă în poruncă, şi din îngenunchiere în îngenunchiere, sub judecata Legii coborâtă de Hristos în adâncul inimilor noastre, aşa cum ni s-a făgăduit prin prooroci. Coborând cu mintea în inimă, din poruncă în poruncă adică din judecată în judecată şi învăţând din această coborâre în infernul ascuns în inimile noastre ce nevoie avem de un Mântuitor ca Iisus şi din ce a trebuit să ne scoată El!!! Şi ce lumină mare şi dulce aprinde El în ţinutul şi în umbra morţii din noi....

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău...” ESTE EL „EU-L” MEU? Căci El este Dragostea pe care ne-o cer, în Marea Poruncă, într-un singur Glas, toată Legea şi toţi proorocii! Cine Îl are pe El, pe Iisus, are iubirea aceasta, căci numai Iisus a avut-o pentru Dumnezeu şi pentru om! Şi o au numai cei care Îl au pe El! Ca început şi sfârşit al vieţii lor, al fiecărui gând, al fiecărui cuvânt şi al fiecărei fapte. Ca stâlp de nor lăuntric al fiecărei zile şi ca stâlp de foc lăuntric al fiecărei zile.

            Cum?

„Eu am zis întru uimirea mea: Tot omul este mincinos!

Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?

Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema.

O, Doamne, eu sunt robul Tău şi fiul roabei Tale; rupt-ai legăturile mele...” (PSALM 115)

Legăturile cu ucigătoarea minciună care suntem noi fără dragoste. Fără Hristos ca Domn şi Împărat în noi... Amin!