Lactanţiu: Între celelalte [hotărâri] pe care le-am luat întotdeauna în interesul şi spre binele statului, noi hotărâserăm mai înainte să îndreptăm toate [problemele] după legile vechi şi constituţia romană şi să veghem ca până şi creştinii, care au părăsit religia strămoşilor lor, să revină la sentimente [mai] bune. Având în vedere faptul că din anumite raţiuni, aceştia au fost cuprinşi de o anumită încăpăţânare şi posedaţi de o atât de mare nebunie încât, departe de a urma obiceiurile înaintaşilor lor – [obiceiuri] care fuseseră poate stabilite de propriii lor părinţi – ei îşi făceau pentru ei înşişi, după propria voinţă şi după bunul lor plac, legi pe care le respectau şi prin care în diferite locuri strângeau o mulţime de oameni de diferite feluri. În sfârşit, după publicarea edictului nostru, care le ordona acestora să se conformeze vechilor obiceiuri, mulţi au fost supuşi ameninţărilor periculoase şi mulţi au fost tulburaţi de tot felul de chinuri.

Dar, fiindcă foarte mulţi au rămas în aceeaşi stare şi am văzut că aceştia nu îşi mai arată faţă de zei cultul şi respectul cuvenit şi nu îl mai cinstesc nici pe Dumnezeul creştinilor, ţinând seama de infinita noastră bunătate şi luând în considerare obiceiul nostru statornicit potrivit căruia noi obişnuim să acordăm iertare tuturor, am decis că iertarea noastră trebuie să acţioneze şi în cazul lor, ca să poată exista din nou creştini şi să-şi ridice locaşurile lor de adunare, aşa încât să nu mai întreprindă nici un act contrar ordinii stabilite. În consecinţă, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creştinii vor trebui să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului şi a lor personal, încât statul să se menţină peste tot nevătămat şi ei să poată trăi în linişte în casele lor. (De mortibus persecutorum, 34, 1-4; trad. Bejan)

Ca urmare a acestei scrisori-edict, creștinii din închisori sau mine au fost eliberați. Cu toate acestea, proprietăţile lor nu au fost înapoiate. Dacă creştinii din Occident se bucurau deja de toleranţa acordată de edictul lui Galerius, pentru cei din Orient, acesta a avut o valoare certă.

După cucerirea Nicomediei, Maximinus Daza nu a pus, însă, în aplicare, acest edict şi a reînceput persecuţia în noiembrie 311, fără să emită vreun edict persecutor, ci numai răspunzând favorabil petițiilor îndreptate contra creștinilor. Această atitudine a fost întărită după apropierea dintre Licinius şi Constantin, care era favorabil creştinismului.

Persecuţiile, care fuseseră motivate în primul rând de un sentiment religios, şi anume de frica de a pierde favoarea divină acordată lumii romane şi guvernării imperiale, încetează astfel tocmai prin primirea zeului creştinilor în panteonul divin favorabil imperiului. Acesta va fi recunoscut treptat drept singurul Dominus Deus, Atotţiitorul unui imperiu creştin.

*

Suplimentar

Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, trad. Cristian Bejan, studiu introd., note şi anexe Dragoş Mîrşanu, Polirom, Iaşi, 2011; Barnes, T.D. Constantine and Eusebius. Cambridge, Mass.; London: Harvard University Press, 1981, pp. 39-40; Frend, W. H. C. The rise of Christianity. Philadelphia: Fortress Press, 1984, pp. , 479-481; Pietri, Luce. „Les résistances: de la polémique païenne à la persécution de Dioclétien”. În Naissace d'une chrétienté (250-430), ed. Charles Pietri şi Luce Pietri, 155-185. Paris: Desclée, 1995, pp. 182-184; Potter, D. S. The Roman Empire at bay : AD 180-395. New York: Routledge, 2004, pp. 364-365.