În relaţionarea dintre oameni există întotdeauna în mod invariabil un început şi un viitor, poate şi un trecut, dar definitoriu este faptul că, întotdeauna, mai mult sau mai puţin conştient, ne căutăm pe noi înşine în ceilalţi, uneori cu o înfrigurare şi sete de autocunoaştere, alteori cu o pace netulburată, ca o pergătire pioasă pentru Sfânta Liturghie, însă cu aşteptări, proiecţii către viitor şi făgăduinţe care „ne menţin pe cale”.

De fapt, aceste făgăduinţe, rostite sau doar închipuite, dau sens, creează un cadru relaţional, îi obligă pe ceilalţi, dar şi pe noi înşine în egală măsură, ne şlefuiesc, ne smeresc prin conformare la aşteptările create şi, în cele din urmă, ne oferă un drum al nostru, pe care îl croim ca fiinţe dialogice, în dialog cu Dumenezeu şi cu semenii noştri. Acest lucru nu este nici pe departe o noutate, pentru că dacă cercetăm paginile Sfintei Scripturi a Vechiului Testament putem înţelege că, încă de la căderea în păcat a protopărinţilor, Dumnezeu i-a făcut omului promisiunea că va fi izbăvit (Facerea 3, 15), iar întreaga Sfântă Scriptură, în special cea veterotestamentară, cuprinde istoria făgăduinţelor lui Dumnezeu către poporul evreu, dar şi către neamuri.

În limba ebraică biblică cuvântul folosit pentru promisiune sau făgăduinţă era imrah, înrudindu-se din punct de vedere semantic cu termeni precum berith (legământ); mishpat (poruncă); tora (lege).[1] În limba română însă, sinonimă cu termenii de promisiune, sau făgăduinţă este expresia a-ţi da cuvântul, aceasta având un profund caracter scripturistic şi cultic, deoarece în Evanghelia Sfântului Ioan, Cuvântul este identificat cu Hristos întrupat: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui” (Ioan 1,14). De fapt în persoana lui Hristos Cuvântul sunt împlinite toate făgăduinţele cuprinse în Vechiul Testament, El este Persoana prin excelenţă care se jertfeşte şi se oferă în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii ca împlinire a făgăduinţei mântuitoare a lui Dumnezeu către neamul omenesc: „Cel se se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”[2] Prin urmare, cel care-şi dă cuvântul liturghiseşte, îl oferă pe Hristos care este în el, drept chezaş al împlinirii faptelor celor bune şi mântuitoare promise, într-un viitor care nu-i aparţine şi care poate fi aureolat de slava conlucrării cu harul lui Dumnezeu. De aceea, poate că s-ar cădea să avem o responsabilitate mai mare faţă de ceea ce rostim şi mai cu seamă faţă de ceea ce promitem deoarece cuvântul este lucrător, liturghisitor, cu atât mai mult cu cât avem şi modelul scripturistic al făgăduinţelor lui Dumnezeu care nu au rămas neîmplinite.

Practic, toate profeţiile mesianice vechitestamentare se constituie într-o sumă de făgăduinţe care aparţin aceluiaşi plan al lui Dumnezeu ce în permanenţă a fost îmbogăţit; plecând de la Grădina Edenului în care a fost promisă „sămânţa”, până la Împărăţia fără de sfârşit a lui Dumnezeu „cer nou şi pământ nou”.[3]

În Vechiul Testament o expresie uzuală este dabar Yahweh (cuvântul Domnului), care din 241 de ocurenţe, de 225 de ori este folosită ca terminus technicus pentru descoperirea profetică a cuvântului lui Dumnezeu. Semnificativ este faptul că deşi vorbesc de „cuvânt”, vederea şi viziunile reprezintă cheia experienţelor profeţilor în relaţia cu Dumnezeu[4]: „Şi a zis Domnul către mine: «Ce vezi tu Amos?» Şi am zis: O cumpănă de plumb. Şi mi-a răspuns Domnul: «Iată Eu voi pune cumpăna cea de plumb în mijlocul poporului Meu Israel şi de aici încolo nu-l voi mai cruţa»”(Amos 7,8), la fel şi în cazul profetului Miheia: „Şi a zis el: «Iată, văd pe toţi Israeliţii împrăştiaţi prin munţi, ca oile ce n-au păstor. Şi a zis Domnul: «Ei n-au domn, să se întoarcă fiecare cu pace la casa sa»” (3 Regi 22,17). Aşadar cuvântul era doar un mijloc de transmitere a viziunilor ce exprimau voinţa lui Dumnezeu. Folosirea expresiei „aşa grăieşte Domnul” indică faptul că profetul era mai mult decât un intermediar al mesajului lui Dumnezeu (Avacum 2, 1-3; Iov 4, 12-17), fiind chiar un interpret al acestuia, ca cel care „primea, înţelegea şi credea” mesajul divin.[5] Transmiterea mesajului lui Dumnezeu implica responsabilitatea profetului faţă de El, dar şi faţă de cei cărora mesejul le era adresat, o responsabilitate ce trebuia împlinită în duh de jertfelnicie, ca o Liturghie a chemării întregii lumi la viaţă.