Mitropolitul Ioan (Zizioulas) de Pergam, „Biserica şi Instituţiile”, Texte reunite de Arhimandritul Grigorios Papathomas şi Hyacinthe Destivelle, Editions du Cerf, Paris, 2011, 528 de pagini (colecţia Ortodoxia).

Acest nou volum al colecţiei „Ortodoxia” coordonat de Părintele Jivko Panev, propune 25 de studii eclesiologice (articole şi conferinţe) scrise de Mitropolitul Ioan Zizioulas de Pergam, între 1967 şi 2005. Aceste studii vin să completeze, în ediţie franceză, teza de doctorat a autorului, recent reeditată în aceeaşi colecţie, sub titlul “Euharistie, Episcop, Biserică în primele trei secole” şi cele cinci studii publicate în cartea “Fiinţa eclesială” (Geneva, 1981). Recunoscând marea lucrare realizată de editori, regretăm însă că nu s-a făcut o operă exhaustivă incluzând cele 25 de alte studii eclesiologice pe care episcopul Maxim Vassiljevic (care este împreună cu mentorul său episcopul Athanase Jevtić,  şi un alt discipol al acestuia din urmă, episcopul Ignatije Midić, unul dintre cei mai ardenţi propagatori în Serbia ai gândirii lui Zizioulas) le-a publicat în engleză la Editura Sebastian Press (John D. Zizioulas, « The One and the Many. Studies on God, Man, the Church, and the World Today », Alhambra, California, 2010, 443 p.).
Studiile publicate aici permit totuşi să ne facem o idée destul de completă despre gândirea mitropolitului Ioan, care rezidă în câteva principia simple, aplicate în toate domeniile şi în toate cazurile, şi care au un character destul de repetitiv. Studiile cuprinse în acest volum sunt împărţite in7 părţi: 1. Hristologie, pnevmatologie şi instituţii eclesiale, 2. Biserica ca şi comuniune, 3. Conciliaritate şi primat, 4. Biserică şi Euharistie, 5. Slujirile în Biserică, 6. Teologie şi ecumenism, 7. Perspectivă eshatologică.

Regăsim în toate aceste studii principiile care clădesc toată reflecţia mitropolitului Ioan Zizioulas cu ceea ce arată forţa, dar şi slăbiciunile lor:

-          O voinţă legitimă de a reda, în sânul eclesiologiei, un loc pneumatologiei (deseori eclipsată de o insistenţă exclusivă asupra hristologiei), dar care se arată excesivă şi ajunge până la a se da o prioritate pneumatologiei asupra hristologiei cu argumente puţin pertinente (cum ar fi că Hristos a fost conceput de Duhul Sfânt şi că a fost primit de Acesta la Botez).

-          O insistenţă necesară (căci a fost uitată prea des în trecut) asupra locului esenţial al episcopului în Biserică, dar însoţită de un exces de devalorizarea locului şi rolului preotului şi altor membri ai poporului lui Dumnezeu.

-          O insistenţă legitimă asupra legăturii intime, concrete şi vii care uneşte episcopul cu Biserica locală, al cărei păstor este (o realitate nesusţinută de exemplul Mitropolitului Ioan, căci el are un statut straniu în eclesiologia ortodoxă, de episcop titular (in partibus) fără dioceză reală şi fără credincioşi, cu o funcţie pur diplomatică, aşa cum este cazul cu mulţi alţi episcopi ai Patriarhiei de Constantinopol, al cărei eclesiolog este Părintele Ioan)

-          O puternică valorizare a persoanei (justificată până la un anumit punct pentru a contrabalansa esenţialismul teologiei occidentale, pietismul unor forme de spiritualitate şi individualismul lumii moderne) dar care îşi găseşte limitele atunci când persoana este considerată, după un model împrumutat din personalismul şi existenţialismul filosofic modern, ca: 1. Singura realitate ontologică şi fundamental liberă, în detrimentul esenţei considerat ca o abstracţiune şi a naturii considerate esenţă, şi în domeniul in divinis, văzute ca sursă de determinare şi alienare. 2. Ca o realitate ideală pe care fiecare trebuie să o împlinească, ca şi cum omul nu ar fi deja în sine, prin existenţa sa, o persoană, şi ca şi cum persoana nu ar fi susceptibilă să fie calificată în rău, ca şi în bine prin modul său de existenţă. 3. Ca o realitate relaţională, opusă individului considerat o entitate repliată asupra ei înseşi şi fundamental egoistă (deşi Părinţii, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, ignoră o atare distincţie între persoană şi individ).

-          Definirea Bisericii şi a persoanei ca realităţi relaţionale conjugate, însoţite de o tendinţă puternică de a valoriza dimensiunea colectivă – şi în special inter-umană şi orizontală – a vieţii spirituale şi de a devaloriza formele sale individuale (sau personale în sens curent), în special relaţia directă, verticală a persoanei cu Dumnezeu, considerate sistematic ca forme egoiste de moralism şi pietism, însoţite de asemenea de o tendinţă de a supune persoana colectivităţii, tendinţă denunţată recent de Pr.  Nikolaos Loudovikos, un vechi ucenic al lui Zizioulas-

-          O valorizare legitimă a dimensiunii comunitare a Tainelor (pe care o găsim şi în opera lui Alexandre Schmemann), dar din nefericire în detrimentul semnificaţiei lor individuale (sau personale). Spre exemplu în mai multe studii ale acestei cărţi, Euharistia este definită pur şi simplu ca o Sinaxă (adunare), adică o reuniune, şi este văzută mai mult ca o comuniune cu alţi credincioşi decât o comuniune cu Hristos, şi Taina Hirotoniei este considerată nu ca o Taină care dă un anumit Har pentru a exercita funcţia sacerdotală, ci un anumit loc în sânul comunităţii.

-          O puternică valorizare a eshatologiei, care tinde să vadă Împărăţia cerurilor ca o realitate viitoare, şi de a înţelege prezentul în lumina viitorului, în detrimentul credinţei care este deja “Împărăţia între noi” (Luca 17, 21). Acest lucru îl face pe mitropopit să afirme maniera inexactă din care Biserica îşi trage identitatea.

-          O valorizare legitimă a sinodalităţii, dar însoţită de o valorizare excesivă a primatului, considerat un primat nu numai de onoare, ci de putere, ceea ce îl face pe mitropolit să se apropie periculos, în profitul Patriarhului Ecumenic de Constantinopol, de concepţia latină actuală despre primatul papal. Multe alte idei ale acestei cărţi sunt pe de o parte utile (căci ele corijează greşelile sau insuficienţele unor teorii eclesiologice anterioare), stimulative şi fructuoase, dar pe de altă parte constestabile datorită unor excese.

-          Personalismul filosofic (Berdiaev, Buber, Lévinas) şi existenţialismul (Heidegger, Sartre) pe care este fondată gândirea lui Zizioulas (aşa cum este şi cea a lui Yannaras de care este foarte aproape) i-au permis să deschidă perspective interesante în domeniul teologiei, antropologiei creştine şi eclesiologiei, dar l-au închis în categorii ale gândirii limitate şi contestabile, non-conforme tradiţiei patristice (spre exemplu opoziţiile fundamentale dintre persoană şi esenţă sau natură, dintre persoană şi individ; definiţia persoanei ca ideal de împlinit şi ca entitate relaţională) într-o dialectică caracterizată printr-un dualism destul de rigid, care ajunge la opoziţii forţate, excessive, concepţii sursă dezechilibrate şi restrictive.

Opera lui Zizioulas poate fi din până la un anumit punct înbogăţitoare dacă o citm cu discernământ, altfel, ea riscă să devină o bază a scolasticii atât de sărace, pe care Olivier Clement o numea "o teologie a repetiţei”, aşa cum o vedem la atâţia discipoli actuali ai mitropolitului de Pergam.

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://www.orthodoxie.com