„Să prăznuim cu evlavie Naşterea lui Hristos, cu mintea ridicându-ne spre Vifleem, şi să ne înălţăm cu cugetul, şi să vedem în peşteră mare taină; că s-a deschis Edenul, venind Dumnezeu, din curata Fecioară, desăvârşit fiind El în Dumnezeire şi în omenire.” (Stihiră din Vecernia Înainte-prăznuirii Naşterii Domnului, din 20 decembrie).

În această Mare Zi de prăznuire a Nașterii Dom­nului nostru Iisus Hristos, sufletele noastre sunt cuprinse de lumină și de bucurie sfântă și netrecătoare, care coboară din Ceruri (…) Evanghelia și icoana nu pot fi despărțite una de cealaltă, căci „ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minții ne unim cu icoana”, spune Sfântul Ioan Damaschin. Ceea ce Evanghelia spune prin cuvinte, ceea ce actele liturgice sugerează prin simbol, aceea o vesteşte icoana prin imagine și culoare. Ea este o „fereastră spre cer”, prin care privim viaţa viitoare, prin care viaţa viitoare intră în viaţa noastră. Ea este o punte între două lumi, între lumea noastră şi lumea cea cerească şi prin care noi putem participa, prin credinţă, la o realitate dincolo de simţurile noastre, dincolo de timp şi de istorie (…)

Vom încerca, cu multă venerare, să pătrundem în Taina Întrupării, prin prezentarea semnifi­cației teologice și simbolice a minunatei icoane a Naşterii Domnului.

Reprezentarea picturală din icoană este structurată pe trei registre: în partea ei superioară apare zugrăvită lumea cerească, în registrul central este reliefat evenimentul Nașterii Domnului, unirea dintre Dumnezeu şi om, iar în registrul inferior este redată, simbolic, lumea pământească. Această împărţire ne ajută să înţelegem mai uşor cum Dumnezeu S-a întrupat şi care sunt elementele lumii acesteia prin care Cel Preaînalt S-a coborât la noi pentru a ne dărui viaţa Sa cea dumnezeiască.

În registrul superior al icoanei este zugrăvită bolta cerească din care coboară o rază de lumină spre steaua călăuzitoare, iar apoi se desparte în trei raze, descoperindu-ne pe Dumnezeu Cel Unul în ființă și întreit în Persoane, Sfânta Treime, Care participă la mântuirea omului. Raza cerească coboară din cer peste un munte auster, care sugerează lumea neprimitoare şi ostilă, lumea de după căderea în păcat a protopărinţilor noștri Adam şi Eva. Totodată, simbolic, stâncile ascuţite ale acestui munte sunt redate asemenea unor trepte, sugerând unirea cerului cu pământul, prin pogorârea lui Dumnezeu la om şi urcarea omului la Dumnezeu, prin minunea Întrupării lui Hristos. Deasupra stâncilor vedem razele Luminii dumnezeiești care mângâie întreaga creație și alungă întunericul păcatelor și al necunoașterii de Dumnezeu prin Întruparea Fiului Său.

Registrul ceresc este întregit prin zugrăvirea a două cete de îngeri, cea din partea stângă cu privirea înălțată spre Izvorul de Lumină, aducând laudă neîncetată lui Dumnezeu, iar cea din partea dreaptă, aplecată spre păstori, vestindu-le acestora Naşterea Împăratului Ceresc. Prezenţa îngerilor mărturiseşte dumnezeirea Pruncului şi ne arată că întreaga creaţie, văzută şi nevăzută, participă la împlinirea acestei taine dumnezeieşti.

În centrul icoanei, în registrul dedicat aspectului divino-uman al evenimentului, sunt înfățișate chipurile luminoase și pline de slavă cerească ale Pruncului Iisus și Maicii Sale, Preacurata Fecioară Maria, exprimate artistic după capacitățile umane limitate ale iconarului și la nivelul nostru de înțelegere. Sunt reprezentați alături toţi martorii acestui eveniment tainic şi dumnezeiesc: magii, care vin cu daruri, păstorii, care cântă, precum şi boul şi asinul din staulul sărăcăcios.

Întreaga reprezentare a Naşterii Domnului este una plină de semnificații simbolice. În icoanele bizantine, Pruncul Hristos este zugrăvit fie dormind, fie treaz, privind cu Chipul Său blând și plin de dragoste către Maica Sa cea Preacurată. Scutecele în care este înfăşat au forma unor fâşii înguste asemenea giulgiurilor de înmormântare, braţele Sale se încrucişează pe piept în chipul Crucii, iar ieslea în care este așezat are aspectul unui altar-mormânt. Pruncul Mântuitor apare înfăţişat ca fiind pregătit pentru jertfă încă din prima clipă a venirii Sale în lume, căci El S-a făcut trup, pentru a ne mântui prin jertfa Sa de pe Cruce.

Alături de Pruncul Ceresc se află Fecioara Maria în faţa ieslei, pe jumătate rezemată pe un pat de culoare purpurie sau roşie, asemenea unui pat împărătesc, pentru a sugera astfel preacinstirea ce i se cuvine Născătoarei de Dumnezeu. Prin această poziție a Maicii Domnului este afirmat, iconografic, adevărul naşterii mai presus de fire (din Fecioară, fără dureri) a Mântuitorului Hristos, iar cele trei stele aşezate pe cap şi umeri simbolizează pururea fecioria Maicii Domnului, înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere. Chipul Maicii Domnului poartă aura smereniei și a tăcerii dinaintea împlinirii Tainei celei din veci ascunse. Expresia chipului ei este una meditativă. Ochii ei privesc în depărtare, cu nesfârşită durere, la moartea ce avea să o suporte Pruncul din braţele ei. Ea apare zugrăvită ca fiind adevărată „roabă a Domnului” (Luca 1, 38), slujitoare a lui Dumnezeu, care vine la Betleem pentru a naşte în chip smerit, într-o peşteră sărăcăcioasă, mai presus însă de legile firii, pe Cel care avea să umple de bucurie şi viaţă nouă întreaga creaţie. Dumnezeu atât de mult Se umanizează din iubire pentru noi, încât acceptă să Se nască dintr-o femeie, dintr-o Fecioară preacurată, pe care ne-o face Mamă nouă, tuturor, dorind să ne iubească şi prin iubirea ei curată. Ascultarea şi slujirea Fecioarei are loc într-un cadru cu totul neprimitor. Deschizătura întunecoasă a peşterii în mijlocul stâncilor ascuţite, aşa cum apare în icoană, închipuie cosmosul căzut, lumea copleşită de păcat prin căderea omului, precum şi iadul, străfundurile întunericului, pe care doar Mântuitorul, Soarele Dreptăţii, le risipeşte odată cu Naşterea Sa.

Alături de Maica Domnului şi de Pruncul Ceresc, în peștera întunecoasă, se întrezăresc două animale, boul și asinul, a căror prezenţă este semnificativă, deoarece ne aduce aminte de împlinirea profeţiei lui Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi asinul, ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă primeşte” (Isaia 1, 3). Refuzat de locuitorii Betleemului, Stăpânul întregii creaţii este primit de necuvântătoare, care-I oferă ieslea şi paiele ca sălaş şi aşternut.

Mesia cel mult aşteptat este însă primit de popoarele păgâne, sugerate prin venirea magilor, dar şi de oamenii simpli şi smeriţi la inimă ai poporului lui Israel, care apar în chipul păstorilor care ascultă mesajul îngerilor. Ei primesc cei dintâi vestea minunatei Naşteri, fiind, prin simplitatea şi curăţia lor, mai apropiaţi de lumea cerească. Păstorii reprezintă primii fii ai lui Israel (poporul ales de Dumnezeu), care I se închină Pruncului, ei simbolizând începutul Bisericii dintre evrei, iar magii, începutul Bisericii neamurilor.

Cei trei magi de la Răsărit sunt reprezentaţi fie pe cai, călăuziţi de stea spre locul Naşterii, fie aducând Pruncului întreitul dar, de aur, de tămâie şi de smirnă, ei preînchipuind pe femeile purtătoare de mir, venite la mormânt în dimineaţa de Paşti (…)

Cel de al treilea registru, cel de jos, al icoanei se ocupă doar de lumea pământească, redând două scene distincte: într-un colţ al icoanei apare Dreptul Iosif, aşezat deoparte de Preasfânta Fecioară Maria, stând de vorbă cu un bătrân ciudat, iar în colţul celălalt al icoanei este reprezentată scena îmbăierii Pruncului. Aceste două scene sunt preluate din Evangheliile apocrife.
Dreptul Iosif, ocrotitorul Maicii Fecioare şi al Pruncului Iisus, este înfăţişat ca având o vârstă înaintată, fiind îngândurat, dezorientat, uimit şi tulburat, deopotrivă, dinaintea Tainei minunate la care este părtaş: un Prunc zămislit de la Duhul Sfânt Se naşte din Maică Fecioară! Mintea omenească limitată îl gârboveşte şi îl tulbură, însă lumina credinţei îl ridică şi-l face ascultător de Dumnezeu. Dreptul Iosif stă de vorbă cu un bătrân ciudat, înveşmântat într-o piele de animal, care stă aplecat de spate dinaintea lui, şi care îl reprezintă, simbolic, pe amăgitorul Satan, deghizat în chipul unui păstor. Acesta îl ispiteşte pe Dreptul Iosif, logodnicul Fecioarei, cu gânduri necurate, aşa cum apare relatat şi în Imnul Acatist: „Vifor de gânduri necuviincioase având întru sine înţeleptul Iosif s-a tulburat […], dar cunoscând că zămislirea ta este de la Duhul Sfânt, a zis: Aliluia!”. În persoana Dreptului Iosif, icoana dezvăluie nu numai drama sa personală, ci, mai ales, drama întregii omeniri, care a privit taina nu prin ochii credinţei, ci ai raţiunii limitate. Scena îmbăierii Pruncului nu apare în Evangheliile canonice, însă iconografia a reţinut-o pentru a arăta faptul că Hristos a venit în lume şi a acceptat de bunăvoie să Se supună tuturor rânduielilor şi obiceiurilor pământeşti, făcându-Se de bunăvoie rob, pentru ca pe toţi să îi răscumpere mai apoi prin moartea şi Învierea Sa (…)

Pacea pe care o aduce în lume Pruncul Mântuitor să alunge tulburările pricinuite de multele noastre păcate, de vrajba şi dezbinarea dintre noi. Nădejdea Vieţii celei noi, pe care o vedem azi răsărind în Betleem, să umple prăpastia deznădejdii din inimile noastre. Să ne înveşmântăm, astăzi, sufleteşte în bucuria cea mare, că ni S-a născut Mântuitorul şi Domnul! Să ne întoarcem spre casele noastre îmbogăţiţi cu adevărat în Dumnezeu! Să descoperim semenilor noştri de aproape sau de departe, neştiutori, rătăciţi, indiferenţi sau dezinteresaţi, preafrumoasa icoană a Praznicului de acum oglindită în propria noastră vieţuire; să vadă şi să înţeleagă, din cuvintele şi din faptele noastre, că adevărata bucurie şi adevărata fericire a Crăciunului izvorăşte din Taina Betleemului, acolo unde s-a împlinit şi s-a descoperit lumii Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru noi.

Vă dorim, tuturor, să petreceţi cu pace şi cu bucurie sfântă aceste minunate zile de prăznuire, iar Anul Nou, care se apropie, să ne găsească mai bogaţi în credinţă, bunătate şi iertare, mai aproape de Dumnezeu. Sărbători fericite! An Nou binecuvântat! Întru mulţi şi fericiţi ani!

† IPS Mitropolit Laurenţiu