Trăim pe fugă, urâm, iubim și ne pierdem în viteză de noi înșine, apoi dispărem cu rapiditate, sperând că am lăsat în urmă un semn, oricât de mic, care să certifice, cumva, dar să și justifice existența noastră grăbită între aceste orizonturi.

Aceasta ne este viața. Scrâșnete de frâne, claxoane și tumult, mersul transformat în fugă și instinctul de supraviețuire modificat pentru a ne oferi mai multă viteză. Ne trezim dimineață, mergem la lucru, ne întoarcem acasă, ne culcăm, extenuați. Între aceste puncte de reper se desfășoară și alte mărunte activități, tot pe repede înainte, umplând sau suprimând secunde, minute, ore. Iar la finalul unei perioade de timp, dacă privim în urmă, descoperim că, din toată avalanșa de trăiri grăbite, ne-a rămas nimicul... Nimicul căruia îi dedicăm, în definitiv, o viață întreagă, fără a primi nimic în schimb.

Nu suntem singuri. Mai toți, în jurul nostru, poartă în suflete aceleași cicatrici ale unei lupte pierdute încă din fașă, cu minutarele și secundarele unui parcurs grăbit prin lumea în care trăim, ne zbatem și murim cu ochii pe ceas. Este absurd? Desigur. Dar nimeni nu spune că, de fapt, nu acesta ar trebui să ne fie comportamentul existențial. Deoarece, dincolo de datoria bizar înțeleasă și cutuma straniu aplicată, suntem noi – trup și suflet –, oameni care se pregătesc pentru veșnicie, nu vietăți care gonesc către propria dispariție.

Dacă am avea timp (și vom descoperi că avem destul), am observa că maratonul printre clipe întărește mușchi și convingeri, satisface relații de muncă și porniri atavice, dar lasă flămândă o parte din noi pe care o neglijăm până la final: sufletul. Ne privăm, oarecum cu bună știință, de hrana sufletească, iar acest lucru devine vizibil astăzi, după ce multe generații au trăit în acest fel și au lăsat în urmă alte generații, educate în același mod. Până la urmă, simplificând nemilos, cam acesta este „progresul” despre care ni se vorbește tot mai mult: integrarea perfectă, ca rotiță oarecum necesară, dar nicidecum suficientă, într-o mașinărie monstruoasă care produce, probabil, binele, dar nu pentru noi. Iar existența pe post de rotiță dezumanizează, atrofiind sufletul și așezând în locul lui graba de a trăi, pe nesimțite, ziua de mâine și celelalte, câte vor mai fi rămas.

Se va spune că analogia cu un angrenaj uriaș este neinspirată. Că suntem mult mai importanți, că reprezentăm mult mai mult decât o piesă dintr-o mașinărie. Și eu cred acest lucru din toată inima! Dar mai cred și că vom izbuti să îl dovedim numai atunci când vom acorda importanța cuvenită sufletului. Nu doar pentru noi ori pentru cei interesați de vreo schimbare, ci pentru toți, pentru cei care sunt și cei care vor veni în această lume – care nu trebuie dedicată, sub nicio formă, grabei spre niciunde.

De fapt, tumultul și viteza cred că ascund, incomplet, altceva: năzuința noastră de a deveni, nu doar de a fi, dorința de împlinire, dorul de Dumnezeu. „Sufletul nostru așteaptă pe Domnul, că ajutorul și apărătorul nostru este. Că în El se va veseli inima noastră și în numele cel sfânt al Lui am nădăjduit” (Psalmul 32, 19-20). Dacă vom încerca să privim astfel fiecare zi, vom observa că viața nu înseamnă doar un periplu tumultuos, că umbra noastră se întinde pe pământ, printre umbrele semenilor, că sufletul ni se oglindește în privirile copiilor noștri, că în noi strălucește liniștit, pașnic și binefăcător lumina Părintelui ceresc... Iar acesta este abia începutul devenirii!