I

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță;
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II

Un orologiu sună noaptea jumătate.

În castel în poartă, oare cine bate?

- „Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;

Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.

Soarta noastră fuse crudă astă dată:

Mica mea oştire fuge sfărâmată.

Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...

Vântul suflă rece... Rănile mă dor!”

Tânăra domniță la fereastră sare.

- „Ce faci tu copilă?” zice doamna mare

Apoi ea la poartă atunci a ieşit

Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:

- „Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;

Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.

Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;

De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!

Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze

Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,

Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;

Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,

Apoi tu aice fără biruinţă

Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.

Du-te la oştire! Pentru ţară mori!

Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

III

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;

Oastea lui zdrobită de prin văi adună.

Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi

Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

(Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ștefan cel Mare, 1857)

* Dimitrie Bolintineanu a scris această poezie inspirat de un fragment din lucrarea O samă de cuvinte a cronicarului Ion Neculce:

„Ştefan vodă cel Bun, bătîndu-l turcii la Războieni, a mers să intre în Cetatea Neamţului, şi fiind mamă-sa în cetate, nu l-a lăsat să intre şi i-a zis că pasărea în cuibul ei piere, că să se ducă în sus să strîngă oaste, că izbînda va fi a lui. Şi aşa, pe cuvîntul mîne-sa, s-a dus şi a strîns oaste.”