Într-una dintre întâlnirile fariseilor cu Iisus, aceștia încearcă să-L ispitească, întrebându-L: „Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?” (Matei 22, 36). La această întrebare, Iisus le concentrează întreaga Lege veche în două porunci. Prima și cea mai mare este „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22, 37). Iar a doua, la fel de importantă ca cea dintâi, „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39).

O gravă deviație de caracter

Iubirea lui Dumnezeu este prima și cea mai importantă poruncă din Lege, ea însumând primele patru porunci din Decalog. Deoarece dragostea este prin excelență atributul lui Dumnezeu, dragostea este ceea ce i se cere omului să-I închine Lui. A doua poruncă, ce se găsește în Scriptura Vechiului Testament chiar în această formă, enunțată de Hristos (Levitic 19, 18), este asemănătoare celei dintâi, însumând celelalte șase porunci din Decalog și izvorăște din ea, fundamentându-se pe aceasta, căci iubirea manifestată față de om, care este o prezență vizibilă, nu este nimic altceva decât o dovadă a iubirii față de Dumnezeu, Care este o prezență nevăzută (1 Ioan 4, 20).

Unii oamenii au înțeles din cea de-a doua poruncă faptul că Iisus a învățat despre necesitatea iubirii pătimașe de sine, deoarece, zic ei, ar fi imposibilă iubirea aproapelui, fără ca cineva să se iubească pe sine, așa cum ar reieși din versetul scripturistic. Există o doză de adevăr în această afirmație, dar aceasta implică o înțelegere diferită de sensul obișnuit, a termenului „iubire”. Într-adevăr, a doua mare poruncă din Biblie, aceea a iubirii aproapelui, implică atenția și respectul cuvenit pentru propria persoană, dar este eronat să vorbim despre Biblie ca propovăduitoare a iubirii egoiste de sine.

Drept exemplu, în Sfânta Scriptură există un singur pasaj care menționează explicit iubirea de sine, însă o face cu un înțeles negativ: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele. Că vor fi oameni iubitori de sine (grecește φίλαυτοι), iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (II Timotei 3, 1-5). Foarte important este aspectul că cei care își iubesc propria persoană în mod egoist apar împreună cu cei lipsiți de dragoste, adică împreună cu cei lipsiți de afecțiune pentru persoanele din jur, împreună cu cei care urăsc binele și iubesc mai mult plăcerea, decât pe Dumnezeu. Fără nicio îndoială, termenul de „iubitori de sine” este prezentat aici ca o gravă deviație de caracter, ca o trăsătură a păcatului.

Primul apel la dragostea de sine se găsește în cartea Facerii, când diavolul, în chip de șarpe, pozează drept prieten și sfătuitor al omului: „Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Facere 3, 4-5). Prin aceasta, diavolul a făcut să încolțească dragostea de sine în inima Evei, care s-a simțit îndreptățită să fie părtașă la fructul oprit.

Iubirea pervertită nu se identifică cu iubirea despre care vorbeşte Mântuitorul

Atunci, cum trebuie înțeles citatul „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”? Este necesară observarea faptului că porunca cere exact opusul dragostei egoiste de sine, căci dragostea de sine indică iubirea propriei persoane, în detrimentul altora. A doua poruncă ne cere să facem exact contrarul acesteia: să punem drepturile și nevoile altora pe același nivel cu cele ale noastre. Aceeași idee este evidențiată foarte clar de Hristos, în așa-numita „regulă de aur”: „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7, 12; Luca 6, 31). Prin aceasta, Hristos ne indică să-i tratăm pe ceilalți cu aceeași dragoste pe care am vrea să o primim de la ei, situație care, din nou, este opusă iubirii de sine.

Când primii creștini din Biserica Ierusalimului și-au vândut posesiunile și au dat banii pentru a fi împărțiți tuturor membrilor comunității, după nevoile lor, nici atunci nu a fost vorba de vreo manifestare a iubirii de sine, căci aceasta ar fi dictat reținerea averii cuiva, pentru uzul și bunăstarea personală, ci a fost o manifestare a iubirii față de semeni.

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră iubirea pătimașă de sine ca izvor al tuturor patimilor: „Păzeşte-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea neraţională a trupului. Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimaşe, care sunt şi cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. Căci acestea îşi iau prilejurile din aşa-zisa trebuinţă a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor. Trebuie, prin urmare, cum s-a zis, să ne păzim în chip necesar şi să ne războim cu ea cu multă trezvie. Căci stârpită fiind aceasta, se stârpesc totodată toate gândurile ce se nasc din ea”.

Deci, iubirea pervertită, pătimaşă, nu se identifică cu iubirea despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos când zice „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” care constă în a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui, a te iubi deci în Dumnezeu şi a-L iubi pe Dumnezeu în tine.

Sfântul Ioan Gură de Aur sesizează că, de multe ori, legătura de dragoste dintre oameni se întemeiază pe motive pur lumești și nu pe dragostea de Dumnezeu. De aceea, nici prieteniile lor nu durează, căci dragostea aceasta, neavând rădăcină în Dumnezeu, nu poate rezista și se destramă ușor, oamenii ajungând dușmani. Dacă dragostea de aproapele ar fi întemeiată pe dragostea de Dumnezeu, aceasta ar fi trainică, nebiruită, nesfărâmată. „N-o pot sfărâma, zice Sfântul Ioan Hrisostom, nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte aşa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubeşte pentru că e iubit şi el la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei. De aceea şi Pavel spunea: Dragostea niciodată nu cade”.