Omul trebuie să se întristeze nu numai pentru păcatele pe care le-a făcut, ci şi pentru starea de cădere şi înstrăinare de Dumnezeu în care se află, sau pentru îndepărtarea sa de Dumnezeu. Pentru aceasta, se cuvine ca în tot ceasul să aibă în suflet întristarea cea duhovnicească, „fericita întristare”. Omul „trebuie de-a pururi să aibă plânsul (penthos) în sine”, învaţă Avva Pimen.

Iar un alt bătrân spune: „Precum umbra noastră pururea o avem cu noi oriîncotro mergem, aşa ni se cade nouă să avem umilinţa şi plângerea pururea cu noi, oriîncotro vom merge şi oriunde vom fi”. În acelaşi sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „întotdeauna e vremea să plângem” [să ne pocăim].

„Străpungerea adevărată este durerea neîmprăştiată a sufletului, care nu-şi dă nicio mângâiere, ci îşi închipuie în fiecare ceas desfacerea [moartea]”, scrie Sfântul Ioan Scărarul, iar „plânsul este durerea îmbibată într-un suflet învăpăiat”.

(Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, p. 509)