Suntem în Vinerea săptămânii a 5-a după Înviere. Evanghelia ține în ea o întrebare grea: „Cine ești Tu?”. Nu vă mințiți, nu este o întrebare asupra conținutului persoanei lui Hristos, ci este reacția nervoasă a unor oameni scrupuloși până la orbire în ceea ce privește mesianitatea Celui ce le vorbește. Este ca acum când cineva cu aere te lovește cu degetul în piept și spune: Cine ești, băi, să ne înveți pe noi? Ori Hristos nu această identitate vine să Își decline. Una prin care să se scuze dinaintea nevăzătorilor în Duh. Nu vine să le îndrepte lor vederea interioară, ci să dăruiască ochi luminați de Împărăție. 

Modul în care Hristos le vorbește rămâne greu de înțeles până și azi. Chiar trebuie să ții în inima ta credința legată de cunoaștere pentru ca lucrurile pe care le citești în descrierea Evanghelistului Ioan să nu alunece dinspre mistică spre misticism bolnav – asemenea celui cultivat de Rudolf Steiner ori gurușii lumii moderne – ori dinspre ascetica Luminii în asctismul așezării în beznă a adevărului. Întreaga săptămână este prezentată nouă drept o săptămână a cunoașterii adevărului, poartă de preț Libertății. Nu este nimic speculativ în rostirile Mântuitorului. Când le spune „voi sunteți din cele de jos” și întărește prin cuvintele acestea „Eu nu sunt din lumea aceasta”, oamenii nu înțeleg. Asta nu înseamnă că Domnul exagerează. Este cât se poate de limpede că provocarea minții la cunoașterea lui Dumnezeu nu ține nici de nota la matematică la examenul de admitere la liceu și nici de olimpismul la chimie, de exemplu, ori biologie, în liceu. Nu după standardele lumii e inteligența cunoașterii lui Dumnezeu. Ea vine de la Dumnezeu și se întoarce în Dumnezeu trecând prin tine asemenea trecerii curentului prin transformator. Scade ori crește în funcție de calitatea conductorilor și alcătuirilor interioare. 

Parte din Evanghelia acesta este test fundamental intrării întru Împărăția lui Dumnezeu. Nu-i vorba aici de inteligență emoțională ori empatie empirică. Nu e vorba, în general, de noi atunci când vrem să-L cunoaștem pe Hristos. Exemplul ne este oferit de Evanghelia Duminicii care vine, când o femeie din Samaria se decoperă dinaintea lui Hristos care se descoperă dinaintea ei. Nu întâmplător, tot discursul acesta despre cunoașterea lui Hristos e așezat „între ape”. Vitezda și Puțul lui Iacob. Două colimvitre care alcătuiesc iconologia Botezului. Oricât aș vrea să fiu de îngăduitor cu nebunia lovirii în creștinism, trebuie să spun că niciun om nebotezat nu poate pricepe creștinismul și nici vreunul dintre cei care trăiesc botezul la „fără frecvență” ori „fără Liturghie” nu pot vedea ce vede ochiul cuprins și aprins de Lumina Învierii. Aici nu e vorba de un Dumnezeu care ar face discriminare, ci de exigențele care evită discriminarea lui Dumnezeu în raport cu idolatria lumii. Fără a fi formal, Domnul ne-a avertizat: Cine nu se naște de sus, nu vede Cerul, cel ce nu se naște din apă și din Duh nu va primi Duhul Sfânt. Exigența e a Lui și ține de modul în care își construiește Împărăția fără jumătăți de măsură. Ca în iubirea autentică, unde nu există jumătate de iubire ori jumătate de compasiune...

Hristos vorbește despre înălțarea Fiului Omului și ei cred că El își va ridica singur viața. Atât cred unii și astăzi. Ori ce spune Mântuitorul este opusul la toate nătângismele manipulate sordid ori intelectual pe seama Lui. Ce spune în cazul strict al „înălțării Fiului Omului” se referă la Răstignire. Pentru că, ridicat pe Cruce, Hristos începe finalizarea desăvârșirii înălțării noastre din robia morții și păcatului. Nimeni nu a privit mai umil lumea așezat mai sus ca ea decât Hristos. Zdrobit și însângerat, Domnul nu oferă chipul unui Împărat. Și totuși este. Și Este Cel ce este Împărăția. Nefiind din lumea acesta ne dovedește că lumea Lui este posibilă prin Cruce și Înviere. Este Cruce. Este Înviere.

Hristos știe că nu e singur. Ci însoțit mereu de Tatăl, căci împlinește voia Lui. O spune atât de adânc încât „mulți au crezut în El”. Observați? Nu în cuvintele Lui ori în atitudinile Lui, ci în El! Când obosesc de cârteala din jur pe seama Mântuitorului mi-aduc aminte de o spusă a lui C. S. Lewis: „Cu cât Îl lăsăm mai mult pe Dumnezeu să ne ia în stăpânire, cu atât devenim mai noi înșine – pentru că El ne-a creat. El ne-a inventat. El i-a inventat pe oamenii de tot felul, așa cum tu și cu mine am fost hărăziți să fim... De-abia când Îi ceri ajutorul lui Hristos, când mă predau personalității Sale, încep să am și eu personalitatea mea.” (Cărticica de înțelepciune, Humanitas, 2026, p. 14). În vadul de îndrăcire al vremii de acum, cereți lui Hristos să vă ia în stăpânire. Și deveniți voi!