Obsesiv, omul când dă de greu, caută sprijin. Caută om să-l arunce în scăldătoare. Lumea pare, astfel, o Vitezda în care minunea descrisă de textul Evangheliei acesteia pare că nu s-a petrecut. E ceva defect în modul nostru de a nu ne încrede în Hristos și de a-I cere mereu și mereu soluții. Răspunsuri. Prezențe. Când este câte o calamitate, toți fac prezența începând cu El. Când omul dă de necaz, toți întrebăm „unde este Dumnezeu?”. Doar când atingem binele credem și mărturisim că e meritul nostru, am muncit, am tras tare…

Povestea de la Vitezda este despre noi. Care nu purtăm credința cu răbdare. Care credem mai lesne în publicitate la bine decât în Bine. O zic ca unul al cărui chip și voce a fost furată de AI și încă primesc mesaje de unde pot cumpăra crema ori produsul la care și-au permis unii să-mi includă numele și chipul. Și oamenii sunt supărați că nu au dreptate hoții. Aproape că nu mai contează produsul, cât dezamăgirea că eu nu fac reclamă pe bune. Scriu zâmbind, dar sunt trist. Trist pentru că o iconologie nouă Îl înfrânge pe Hristos. Una în care antreprenoriatul binelui bate binele și pare că îl învinge. 

Mereu m-am întrebat de ce dispare din context Hristos Domnul îndată după vindecarea paraliticului. Pare o joacă pedagogică, un soi de ascundere spre a vedea ce face vindecatul. Care e necruțător – cât îi permite starea – cu fariseii ce-I verificau vindecarea. Pentru care nu contase niciodată în lungii săi ani de așteptare a minunii. Unii dintre Părinții Bisericii chiar cred că Mântuitorul îl cunoștea pe omul acesta din vremea copilăriei, când se juca la scăldătoarea Vitezdei peste care, o vreme, Ioachim, bunicul Său dinspre mamă, avusese o oarecare autoritate. De 38 de ani probabil că iudeii nu-i adresaseră nici un cuvânt omului care devine, dintr-o dată, vinovat că s-a lăsat vindecat. Omul e ironic. Spune că Cel Care l-a vindecat l-a și ridicat și chiar dacă nu îl cunoaște, tot a respectat puterea minunii care pe el l-a ridicat din moarte. 

Întâlnirea de la Templu cu Iisus pare un pic ieșită din contextul general al minunii. Domnul se lasă cunoscut dar… ridică degetul. Cere omului să nu mai greșească. Omul se răcorise când dăduse răspunsul iudeilor. De-acum, trebuia să fie martor. Mărturisitor al Celui Care-l vindecase și asta cerea mai mult decât ironie fină. Neiubitor de spectacular, Mântuitorul nu este nici adeptul unei ascunderi în minuni. El le face de dragul oamenilor dezvelind, parcă, fiecăruia dintre noi disponibilitatea inimii Sale de a ne ține vii, curați trupește și sufletește. De a ne ține oameni. N-ai cum să nu Îl iubești pe Hristos. E viu. E adevărat. E smerit și cuceritor de liniște. Nimic din gâlceava înțeleptului cu lumea pentru că El este Înțeleptul care a creat lumea. Știe rostul ei. Boala nu intră în rostul lumii. Pentru aceea, gesturile Sale par să refondeze normalitatea creației. Omul sănătos, demn, cuminte și luminat.

Cel mai adânc mesaj este acela al Învierii prezente în minunea acesta. Omul bolnav se îndrepa spre previzibilul morții neputincioase. Cu durerea și singurătatea singura prezență. Ori, Hristos ne arată că mereu Dumnezeu-Omul este lângă noi, schimbând spre Înviere evoluția vieții noastre. Dând sens în înviere amărâtei noastre vieți, răstignirii pe boală și necaz așezându-i spre vindecare propria Răstignire. Propria Cruce. Unii spun că omul s-a întors la Vitezda și a ajutat încă multă vreme pe cei aflați acolo în așteptarea Îngerului care tulbura apa. Neuitând să le spună cum într-o zi, pe când nu mai avea nici o nădejde, un Om s-a apropiat de el și l-a întrebat: Voiești să te faci sănătos? Și l-a înviat la o nouă viață.