Astăzi, când spunem „Sfânta Parascheva”, gândul ne duce imediat la Iași, la catedrala plină de pelerini și la racla în jurul căreia, în fiecare toamnă, se adună mii de oameni. Legătura dintre Cuvioasa Parascheva și Moldova pare atât de firească, încât am putea crede că ea a început în anul 1641, odată cu aducerea sfintelor moaște la Iași.

Istoria este, însă, mai veche.

Cu mult înainte ca moaștele Cuvioasei să ajungă în Moldova, numele și viața ei circulau deja în spațiul moldovenesc. În secolele al XV-lea și al XVI-lea, Sfânta Parascheva a intrat treptat în rugăciunea Bisericii, în manuscrise, în pictură și în memoria credincioșilor. Iar în spatele acestei transformări se disting câteva personalități esențiale, între care Grigore Țamblac și Maria Voichița.

Grigore Țamblac și începutul unei devoțiuni

La începutul secolului al XV-lea, Moldova se afla într-o perioadă de consolidare politică și bisericească. Domnia lui Alexandru cel Bun a favorizat legăturile cu lumea ortodoxă din sudul Dunării, iar odată cu acestea au pătruns în Moldova cărți, tradiții și modele spirituale noi.

În acest context apare Grigore Țamblac, cărturar și cleric format în mediul spiritual al Târnovei, ucenic al Patriarhului Eftimie. După căderea capitalei bulgare sub otomani, Țamblac a trecut prin mai multe centre ale lumii ortodoxe, ajungând și în Moldova. În jurul anului 1401, el a venit aici ca delegat al Patriarhiei Ecumenice în legătură cu recunoașterea canonică a Mitropoliei Moldovei. Nu a plecat însă imediat, ci a rămas în țară și a devenit predicator la Suceava.

Prezența lui a avut urmări mult mai importante decât o simplă misiune diplomatică.

Format în tradiția lui Eftimie de Târnovo, Țamblac a adus cu sine și universul hagiografic în care Sfânta Parascheva ocupa un loc important. În Moldova, el a elaborat o versiune amplificată a vieții Cuvioasei, continuând tradiția începută de maestrul său și adăugând informații despre peregrinarea moaștelor după căderea Târnovei.

Prin scrierile și activitatea sa liturgică, Grigore Țamblac este considerat principalul vector prin care cultul Sfintei Parascheva a intrat în circuitul religios moldovenesc. Nu există un document care să spună explicit: „Țamblac a introdus cultul Sfintei Parascheva în Moldova”. Există însă o serie de indicii care se leagă între ele: momentul sosirii sale, formarea sa în școala târnoveană, activitatea sa în Moldova și apariția ulterioară a textelor despre Cuvioasa în manuscrisele de aici.

Astfel, înainte ca Moldova să aibă racla Sfintei Parascheva, avea deja povestea ei.

Maria Voichița și răspândirea cultului

Dacă Grigore Țamblac poate fi privit ca unul dintre cei care au adus cultul Cuvioasei în spațiul moldovenesc, o altă personalitate avea să contribuie decisiv la transformarea lui într-o realitate vizibilă: Maria Voichița, soția lui Ștefan cel Mare.

Maria provenea dintr-un mediu în care spiritualitatea ortodoxă sud-dunăreană era puternică. Fiică a lui Radu cel Frumos și apropiată prin familie de lumea aristocratică sârbească, ea crescuse într-un spațiu în care Sfânta Parascheva – cunoscută și sub numele de Petka – era profund venerată.

Căsătoria cu Ștefan cel Mare, în jurul anului 1478, a adus-o în centrul vieții politice și religioase a Moldovei. Influența ei nu trebuie căutată doar în documente politice. Ea poate fi observată în ctitorii, în manuscrise, în broderii, în pictura bisericească și în sprijinul acordat vieții monahale.

În această perioadă, cultul Sfintei Parascheva începe să lase urme tot mai vizibile în Moldova. Apar biserici care îi poartă hramul, reprezentări iconografice ale Cuvioasei și pomenirea ei constantă în manuscrisele liturgice.

Un exemplu remarcabil îl reprezintă biserica de la Arbore unde a fost realizată o reprezentare amplă a vieții Sfintei Parascheva. Nu mai era vorba doar despre cunoașterea unui text hagiografic într-un mediu cărturăresc. Viața Sfintei ajunsese să fie pictată pe zidurile unei biserici, devenind astfel accesibilă și celor care nu știau să citească.

În același timp, sinaxarele și mineiele moldovenești consemnează sărbătoarea Cuvioasei la 14 octombrie, iar în mediile monahale apar slujbe, tropare și cântări dedicate ei. Cultul trecea astfel de la text la rugăciune, de la manuscris la imagine și de la cercul cărturarilor la comunitatea credincioșilor.

Sfânta Parascheva intră în cultura Moldovei

Un cult nu devine puternic doar pentru că numele unui sfânt este trecut într-un calendar. El se răspândește atunci când începe să fie trăit.

În Moldova secolelor XV-XVI, acest lucru se întâmplă treptat. Sfânta Parascheva primește hramuri de biserici, este reprezentată în pictură, este pomenită în sinaxare și primește propriile cântări liturgice.

Aceste mărturii, privite împreună, arată că evlavia față de Sfânta Parascheva nu a apărut brusc în Moldova în anul 1641. Dimpotrivă, atunci când moaștele au ajuns la Iași, ele au venit într-un spațiu în care Sfânta era deja cunoscută, cinstită și iubită de generații.

O sfântă venită din sud, devenită a Moldovei

Privind în urmă, se poate observa un drum surprinzător.

Mai întâi, povestea Sfintei Parascheva a ajuns în Moldova prin intermediul lumii ortodoxe sud-dunărene și al unor oameni precum Grigore Țamblac. Apoi, în vremea lui Ștefan cel Mare și prin influența Mariei Voichița, cinstirea Cuvioasei s-a extins și a devenit tot mai vizibilă în viața religioasă și culturală a țării.

Au urmat hramurile, manuscrisele, sinaxarele, icoanele, frescele și cântările. Fiecare dintre ele a adăugat câte ceva la memoria Sfintei.

De aceea, anul 1641 nu trebuie privit ca începutul cultului Sfintei Parascheva în Moldova, ci ca momentul în care o evlavie deja existentă a primit un centru viu și concret: sfintele ei moaște.

Când racla a ajuns la Iași, Moldova nu întâmpina o sfântă necunoscută. O întâmpina pe aceea pe care o descoperise prin cuvânt, o învățase prin slujbă, o privise în pictură și o chemase în rugăciune timp de mai bine de două secole.

Iar din 1641, această legătură avea să devină și mai puternică.

Sfânta Parascheva venise din Balcani, dar Moldova o primise deja în suflet. La Iași avea să primească, pentru totdeauna, și un loc.