Luna octombrie este, pentru români, un timp aparte, mai ales datorită celor patru mari sărbători care par să pecetluiască zăvoarele dinspre veșnicie: Acoperământul Maicii Domnului, Sfânta noastră mare Cuvioasă Parascheva, nesecatul Izvorâtor de mir haric al lumii – Sfântul Dimitrie – și, sălășluind în miezul capitalei, ocrotitorul duhovnicesc al țării, blândul Sfânt Dimitrie Basarabov.

Desigur, alături de dânșii lucrează tainic, din corturile Cerurilor, cuprinși în calendarele și sinaxarele Sfintei Biserici, o sumedenie de alți mari sfinți, care înmulțesc auriul și frumusețea de lumină ale lunii octombrie. Și nimic nu este vreodată întâmplător: începutul stă sub semnul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. De ce? Pentru că aici se dobândește sfințenia. Aici își naște Ortodoxia sfinții: sub Preacuratul Acoperământ – ocrotire și îmbrăcăminte de Har – al Născătoarei de Dumnezeu. Astfel devine omul, în Biserica Adevărului, sfânt. Este o prefacere tainică, cel mai adesea paradoxală, aidoma Aminului de la Epicleză: de la sărăcăcios și neputincios om la cetățean haric al Raiului. Theophor.

Pentru că iată: puterea Mea întru neputințe se desăvârșește, ne dezvăluie Mântuitorul taina. Iar secretul-făgăduință al mântuirii este smerenia. Omul vine în lume supus păcatului; Domnul îl dezleagă, îl înfiază la propriu prin Taina Sfântului Botez, îl face părtaș Duhului Sfânt și îi încredințează cel mai provocator dar: libertatea. De aici începe iconomia îndumnezeirii. Căci sfinții nu sunt doar nume din calendare, ci persoane vii, care ne invită alături de ei, care ne întind mâna chemării dumnezeiești și care, mai mult decât a împărți minuni pe care azi le aplaudăm și le colportăm, iar mâine le uităm în felul nostru consumist din secolul douăzeci și unu, își doresc prietenia noastră, înfrățirea în Duhul Sfânt. Așa a tânjit Domnul pentru noi: „ca ei să fie una, precum noi Una suntem” sau: „iată, de acum vă voi numi pe voi prieteni”. Și cea mai nobilă chemare, când (parafrazez) ne-a învrednicit pe noi a chema pe Dumnezeu Tată și a zice: Tatăl nostru, Carele ești în ceruri, sfințească-Se Numele Tău…

Iată, așadar, mesajul cu care vine luna octombrie, împreună cu marii ei sfinți: să ne cuibărim sub Acoperământul Născătoarei de Dumnezeu pentru ca, în Duhul Sfânt, să ne înfrățim cu Sfânta Cuvioasă Parascheva, cu Sfinții Dimitrie și cu toți ceilalți mărturisitori ai Împărăției Cerurilor.

Așadar, cel care învață meșteșugul de a se așeza sub Sfântul Acoperământ – fapt care presupune plecarea capului, încovoierea cervicelui și a spatelui obișnuit să stea țeapăn și să-și întindă gâtul în curtea aproapelui, nu să se ghemuiască în propriile umbre și penumbre, cu nădejdea la Domnul – cel care pricepe când și cum să-și zdrobească genunchii și să tacă de atâta strigăt dinlăuntru, aceluia Acoperământul i se face mitras al nașterii celei din nou, căci Maica Domnului este pururea Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) în fiecare dintre noi. 

Pentru el, cea mai mare minune este apropierea harică de sfânt. La racla Cuvioasei, el se bucură mai întâi de povățuirea duhovnicească, de faptul că află aici o mamă care i se adresează personal și duhovnicește, arătându-i calea spre aceeași Cetate. Uneori nu e ușor să fii prieten cu sfinții. Cel mai adesea, bucuriile lăuntrice și duhovnicești se împletesc cu zdrobiri și încovoieri de nebănuit pentru lumea cosmetizată. De unde nu te aștepți se ridică ispitiri de tot felul: de la cumplite neputințe trupești ori emoționale – Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea și lumina ochilor mei, și aceasta nu este cu mine (Psalmul 37), până la teribile amenințări ale unor vrăjmași iscați din neunde sau poate chiar dintre cei pe care omul i-a primit în casa și în viața sa ca pe propriul fiu. Chiar omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul (Psalmul 40).

Nu o dată se întorc împotriva celui care tânjește să fie împreună cu purtătorii de Dumnezeu chiar și cele pe care le-a săvârșit din inimă curată. Iar cuvintele psalmistului se rescriu atunci în propria lui viață: Cei ce îmi răsplătesc rele pentru bune mă defăimau, că urmam bunătatea (Psalmul 37).

Însă, de fiecare dată, reversul monedei și totodată izbăvirea rămân aceleași: tinderea către Dumnezeu – Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine (Psalmul 37), chemarea Numelui Său : Iar Tu, Doamne, miluiește-mă și mă scoală (Psalmul 40) și alipirea de El întru nădejde: Tu ești așteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea din tinerețile mele (Psalmul 70). Singura nădejde. Căci Tu ești nădejdea mea. Partea mea ești Tu în pământul celor vii.

Iată, așadar, prin ce ne înfrățim cu sfinții, în orice veac am trăi: prin împreună-pătimire și, mai ales, prin Duhul Sfânt, Care Se face pururea sculptor și părtaș lucrării celei de taină din adâncurile omului, tămăduind și slobozindu-l nu atât de necazuri, cât de legăturile care îl fac vulnerabil în fața lor. El ne învață meșteșugul biruinței. Și care este acesta? Bărbăția duhovnicească a smereniei. Adesea suntem tentați să credem că bărbăția ține de putere, de o fire bine făcută, cu pieptul vitejește evidențiat, asemenea vitejilor din picturi. Mai greu ne imaginăm chipul biruinței ca fiind slab și palid, abia ținându-se pe picioare. Și iată că, totuși, Nu în puterea calului va voi Domnul, nici în pulpele bărbatului bine Îi va plăcea(Psalmul 146).Ba chiar El este Cel ce vindecă pe cei zdrobiți cu inima și leagă rănile lor (Psalmul 146).

Cel mai adesea, în Ortodoxie, s-au sfințit cei mici și slabi. Iată-l pe David în fața uriașului Goliat. Iată-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care abia îl puteai zări din propriile veșminte, din pricina pătimirilor și nevoințelor. Dar ce spun? Iată-L chiar pe Domnul și Mântuitorul, Dumnezeu adevărat, Care de bunăvoie S-a îmbrăcat în firea noastră cea slabă, încât a fost nevoie de un Cirineu să Îl ajute a  purta Crucea până pe Golgota.

Între noi fie vorba: de ce să fi îngăduit Domnul această nevoie, dincolo de deplina smerire de Sine? Nu cumva pentru a ne da pildă că voiește de la noi să ne purtăm sarcinile unii altora și pentru a ne arăta prețul pe care îl pune pe om? Am nevoie de tine – Eu, Dumnezeu, am nevoie de tine, omule?! – pentru a te ajuta, în libertatea ta, să te mântuiești. Pune și tu puțin umărul la mântuirea ta, omule.

Revenind, așadar, la neputința biruitoare, constatăm că Însuși Biruitorul morții, Cel ce a înviat, a ales această slăbiciune – contextuală, să zicem – pentru a câștiga.

Atunci, ce înseamnă, de fapt, bărbăția?

Alegerea. Clicul acela scurt și ferm, deliberat uneori din resurse inexistente, când omul își trăiește agonia nimicniciei, dar spune: da, Doamne! Pentru Tine, da!

Bărbăția adevărată se arată atunci când Mântuitorul asudă cu sânge din pricina fricii omenești – frica mea și a ta, de care cel mai adesea noi înșine fugim, dar pe care El a îmbrățișat-o în viscerele Sale nevinovate – și spune în Ghetsimani: da, fie voia Ta, Părinte, nu a Mea. Deși ar fi voit să treacă de la El paharul acesta, El a ales să îl soarbă până la capăt. Și iată că ni-l întinde și nouă, spre a-l sorbi. Un alt paradox al Ortodoxiei: Potirul Sfintei Jertfe, care te hrănește, te întărește și te întregește, dar te face și părtaș răstignirii Sale, la propriu. Căci, să fim realiști, nu ne putem numi creștini dacă nu vom trece, într-o formă sau alta, prin această unire ipostatică cu El: de la dulceața Harului din rugăciune până la zdrobirea de orice fel, crucificată…

De aceea, alegerea făcută în libertate este adevărata trecere dinspre om către sfânt. Este acel Amin pe care omul îl rostește din ce în ce mai de jos, din iadul său. Acel Amin, Amin, Amin care, după cum face posibilă prefacerea Cinstitelor Daruri în Sfânta Împărtășanie, tot astfel mijlocește și prefacerea treptată a omului („pe când nici nu știm”) în sfânt, prin Duhul lui Dumnezeu.

Este alegerea pe care a făcut-o Sfânta Parascheva când a renunțat la toate ofertele unei vieți burgheze care îi erau pe deplin la îndemână. Câți dintre noi am alege aceasta, fie când ne dăm seama cât de bine ne-ar fi dacă viața ar fi mai ușoară, fie când datoriile ne strâng cu ușa?

Este alegerea prin care voievodul Tesalonicului nu și-a tăinuit credința, ci a mărturisit-o ferm, deși îi cunoștea limpede prețul. Nu știm… poate s-a temut… sau poate pentru câteva ceasuri i s-ar fi părut mai prudent, omenește vorbind, să ia o atitudine diplomatică. Nu știm ceasul acela al luptei sale lăuntrice. Știm doar că a ales pentru Hristos, chiar dacă, în chip aparent, aceasta a însemnat înfrângere și moarte. Dar de atunci, de aproape 1700 de ani, îmbălsămează omenirea cu har și mir izvorând din trupul său înjunghiat.

Sfântul Dimitrie Basarabov a ales smerenia de a rămâne neștiut de nimeni, iar după adormire până și Lomul i-a cinstit sfintele moaște. Astăzi locuiește în baldachinul Patriarhiei Române, îmbrățișând cu nespusă duioșie duhovnicească și părintească fiecare închinător. Așadar, alegerea pe care omul o face în ceasul său de deplină libertate – care uneori seamănă cu un ceas de părăsire a harului lui Dumnezeu, pedagogie îngăduită tocmai pentru ca alegerea să fie cât mai mult a noastră, personală – este puținul care ne aduce apoi puterea: „toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întărește”. Nu trebuie sa fim puternici, trebuie doar să alegem bine, din orice poziție ne așază viața din zilele noastre. Aceasta este cea mai mare bărbăție: ca în cel mai sărăcăcios ceas al firii noastre, când ne doare și nici nu mai avem cu ce suferi, când tremurăm pe dinăuntru de neputință sau anxietate, când suntem frânți și obosiți, când și lacrimile s-au uscat și vedem realmente că suntem nimic, să ne încăpățânăm a spune: și ceasul acesta tot Ție îl dau, tot pentru Tine optez. Iar restul este al Domnului. Este gestul care ne mijlocește dobândirea Duhului Sfânt și înfrățirea întru Împărăție cu cei trași cândva din Adam, iar acum fii pe deplin ai Cerului, lăsând nouă mărturie de foc Sfintele lor moaște, pentru ca fiecare neam și fiecare veac să știe: și eu, un bulgare de humă din metropolele postpostmoderne pot, prin El, prin ei!