Suntem în joia Săptămânii Luminate. În urmă cu șapte zile prăznuiam Euharistia. Momentul în care Domnul Hristos Se dă pe Sine, Trup și Sânge, mâncare și băutură veșniciei noastre. Și înveșnicirii noastre. Nu întâmplător în Joia acesta de după Înviere Părinții Bisericii așază textul acesta din Ioan (3, 1-15) numit de teologi convorbirea de taină cu Nicodim. Două aspecte leagă textul de așteptarea Duhului Sfânt, motiv pentru care este așezat între textele care construiesc conținutul teologiei despre Acesta, teologie numită de dogmatiști pnevmatologie. Nu vă speriați de cuvintele „profesionale”. Pnevma vine de la duh ori suflare, iar teologia Duhului nu putea avea exprimare mai coerentă în cuvintele ce le avem la îndemână decât acesta. Vorbim astăzi cu ușurință despre Botez ca naștere de sus, de exemplu, tocmai datorită acestui dialog între Mântuitorul și ucenicul său Nicodim, „fruntaș al iudeilor”, fariseu cu dragoste de cunoaștere și încă o cunoaștere de la „sursă”, care este Dumnezeu-Omul. 

Două lucruri sunt de reținut din convorbirea aceasta. Insistența Domnului Iisus Hristos pe „nașterea de sus” pe care o numește și „naștere din apă și din Duh”, dar și limita înțelegerii pe care Nicodim o înregistrează în raport cu astfel de cuvinte așezate de Mântuitorul zălog Împărăției lui Dumnezeu. Nu întâmplător Domnul sesizează acesta: „Tu ești învățătorul lui Israel și nu cunoști acestea?”. Cel mai grav este că deseori semănăm teribil cu Nicodim, spunem că suntem trăitorii Evangheliei, dar ne scapă din vedere cuvintele acestea veșnice: „Dacă nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din duh, Duh este. Nu te mira că ți-am spus: Trebuie să vă nașteți de sus. Duhul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul”. Pare un cuvânt ultimativ. Greu de purtat de Nicodim, deloc ușor de înțeles pentru noi. Las bibliștilor tâlcuirea textului din punct de vedere al conținutului exegetic pur și simplu. La noi a făcut-o simplu și tocmai pentru aceea luminos Părintele Vasile Mihoc („Nașterea de sus”, Ed. Oastea Domnului, p. 96) așezând textul sub aspectul rodirii sale în misiunea Bisericii Ortodoxe. Pentru viața practică a Bisericii textul este fundamentul Botezului – inclusiv al copiilor, căci Domnul spune de nu se va naște cineva, adică oricine, din apă și din Duh nu va să vadă Împărăția lui Dumnezeu – precum și Spovedaniei pentru că părinții Bisericii văd această naștere de sus un efort continuu. Început din apă și din Duh (Botezul) și continuat prin efortul pocăinței care aduce lacrima părerii de rău și bucuria hrănirii cu Trupul și Sângele Mântuitorului.

Am spus că suntem într-o perioadă în care Biserica ne învață lucrurile legate de Duhul Sfânt așa, liturgic și evanghelic deopotrivă. În perioada primară a istoriei sale sinaxa creștină nu chiulea de la slujbe și nici nu se preocupa să uite atât de repede cele învățate în biserică pentru a face loc în suflet altor cunoștințe despre om și natură. Săptămânile până la Cincizecime creșteau una din alta o teologie a Duhului Sfânt și a modului în care acesta a deschis omului vederea Împărăției lui Dumnezeu. Dacă privim textul acesta atent vedem că nu avem a ne teme de pornirea continuă a unora ori altora despre Botezarea copiilor, de exemplu, pentru că Domnul ne oferă prin Nicodim răspunsul. Botezul pocăinței – la care El Însuși S-a supus în chip cu totul deșertat de slavă, chip de rob luând și primind de la rob spălarea de păcate în Iordan – muta spălarea rituală a păcatelor din rezervația de mițvot din jurul Templului ori sinagogilor în spațiul amplu, cu profil cosmic, al Iordanului. Semnalul acestui botez era apropierea Împărăției lui Dumnezeu, temă majoră propovăduirii lui Ioan Botezătorul. Dar Botezul ca naștere de sus, din apă și din Duh, despre care vorbește Domnul Hristos, are urmări cu totul și cu totul mai ample și deplin deschizătoare de Împărăție. Știm despre el din  secole de meditație duhovnicească asupra iertării păcatului lui Adam și al Evei, dar și a păcatelor personale, renașterea spirituală – prin întreită afundare omul „moare” vieții în păcat și „învie” pentru viața cea nouă în Hristos, devenind astfel o făptură nouă, dobândirea harului Duhului Sfânt – Botezul împărtășind harul sfințitor, care curățește și menține în curățenie, prin lucrare duhovnicească, sufletul omului. Înseamnă și este și semnul intrării în Biserică – omul devenind membru al Bisericii, articulat ca mădular în Trupul cel tainic care este Biserica – primește „adopție” de fiu și moștean al Împărăției lui Dumnezeu. Prin Botez primim pecetea spirituală de neșters – întărită prin Taina Mirungerii - unică și nerepetabilă – de candidați la Înviere și prin aceea că Taina aceasta este indispensabilă mântuirii deschizând sufletul omului către împlinirea în celelalte Taine.

Poate părea arid ce am scris, dar poate așa înțelegem mai bine că Botezul nu este despre lista de invitați și meniul de pe masă, despre ce animăluț atârnăm de lumânarea la Botez pe post de pluș, ce flori punem la gura cristelniței și nici despre calitatea hainelor celui botezat ori strălucirea lor. Ci despre Împărăția lui Dumnezeu. De aceea Biserica ține la înșirarea acestor texte de Evanghelie. Pentru a ne aduce aminte fundamentele credinței. Conținuturile nu doar developările verbale și uneori ieșite din tiparul Duhului Sfânt. 

Evanghelia acesta ne mai învață ceva. Că poți vorbi despre Dumnezeu după ce ai stat de vorbă cu El și ți-a arătat limitele. Vindecându-le, lărgindu-le unde este nevoie, ajutându-te să înțelegi. De aceea asupra subiectelor pe care nu le stăpânești sau simți că rănești cu ele mai degrabă taci și le pui în rugăciune decât să le absurdizezi cu neputința ta în înțelegere. Timpul acesta în așteptarea Rusaliilor este un astfel de proces de înțelegere. Pentru a ști și care sunt darurile dăruite nouă prin Înviere de Mântuitorul.