Nu ne depărtăm de minunatul mod de a gândi teologia al Sfântului Efrem Sirul. Un alt imn al Sfântului mi-a adus în minte o „icoană de sens” asupra căreia aș vrea să medităm împreună: 

„Căci El este Cel Bun/ Care ne-ar fi putut sili să-I fim pe plac,/ fără nici o osteneală pentru El;/dar în loc de aceasta/ El s-a trudit prin toate mijloacele/ ca noi să lucrăm după bună plăcerea Lui/ din voința noastră liberă, / ca noi să ne putem zugrăvi frumusețea/ în culorile strânse de voia noastră liberă/ în vreme ce dacă El ne-ar fi împodobit/ ne-am fi asemănat/ cu un portret pe care altcineva l-ar fi zugrăvit/ împodobindu-l cu propriile lui culori” (Alt Imn al Sfântului Efrem Sirul, XII Rugăciuni de toate zilele, Chilia Sfântului Tihon, Sfânta Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte Athos, p. 10).

Dincolo de frumusețea neasemuită a construcției poetice, personal cred că se pot revizui multe din teoriile poeticului postmodern plecând de la modernitatea verbului Sfinților, nu ai cum să nu remarci bogăția învățăturii. Cel mai important lucru îmi pare modul în care leagă Sfântul-poet truda lui Dumnezeu cu libertatea noastră. Ne tot  lăudăm cu libertatea pe care o câștigăm, o asumăm, o modificăm legic și, rar, legic necesar. Versurile acestea ne descoperă însă că libertatea este truda Lui, izvorâtă din libertatea Lui de a ne oferi Libertate. Că voința noastră crește libertatea noastră. Și că această voință este darul creșterii dinspre chip spre asemănare a vieților noastre, Dumnezeu refuzând să ne „picteze” drept un portret perisabil și acordându-ne, prin libertate, posibilitatea asemănării. 

Din cuvintele poemului înțelegem ceea ce Părinții Bisericii ne-au spus dintru început. Nu, nu suntem creați de Dumnezeu din nevoia Lui de a fi adulat de ființe fricoase, paralizate de neputința de a fi libere, ci imnul cel mai de preț este poemul iubirii și al libertății pe care l-a așezat ca fundament oricărei înțelegeri. Nu se vrea idolatrizat de fricoșii lui „trebuie”, ci de inimoșii lui „dacă este cu putință...”. Poate că, dacă am medita mai atent la cuvintele Sfântului, am evita capcanele incredibile ale judecării aproapelui că nu trăiește ca noi, nu împlinește asemeni nouă, nu aduce, asemeni nouă, odihnă lui Dumnezeu. 

Mântuitorul ne aduce aminte că suntem creați după chipul spre asemănarea lui Dumnezeu, iar nu ca niște copii ale aceluiași chip uman și atât. Că darul asemănării crește din libertatea diferenței care asumă moral unicitatea. Suntem unici, dar trăim într-un șir minunat semne ale libertății de Sus. Legați de cer, nu scuturăm țărâna din noi, ci o facem răsad Raiului. 

Strângem culori pentru tocmirea tabloului vieții noastre din efort propriu. Dumnezeu nu ne vrea niște păsări exotice zvârlite dincolo de grilajul unor colivii defăimătoare libertății. Și ne îndeamnă să gândim, să fim raționali și atenți la adunarea culorilor pe panelul din care, rotind condeiul de har, umplem cu lumină viziunea asupra lumii. Defetiștii apocaliptici – care le știu pe toate din surse la care numai ei au acces și citesc mesaje pe care numai ei le înțeleg – îndepărtează această creștere rațională a libertății din tabloul ființei umane, desenând un chip hidos de oameni mincinoși, care nu asumă public nimic din ceea ce scociorăsc pe ascuns, care se cred martirii unei cauze fără cauză în Evanghelie. Ura, în realitate, nu e virtute. Și nici manipularea nu e Liturghie. Stăpânirea minimală a unor știri nu este exegeza Evangheliei, iar lipsa de probitate profesională nu poate fi decât sursă frustrării și nicidecum împlinire Harului. 

Poemul Sfântului Efrem Sirul mi-a adus aminte cât de greu este într-o lume în care libertatea se reduce la ură și silogisme de iad, în care a pune sub obroc fericirea devine obsesie, iar dezvoltarea unor competențe inepte devine împlinire. Ce ne spune Sfântul Efrem mi-a adus aminte de un minunat text al Sfântului Ioan Gură de Aur legat de Întruparea Domnului. El amintea că Dumnezeu Se putea întrupa sub chipul unui uriaș ciclop care să înspăimânte omul și prin frica aceea să și-l facă slugă. Pe când Hristos Domnul ia chipul unui copil nevinovat, tocmai pentru ca mesajul să fie al iubirii. Al fragilității care biruie bădărănia răului. E ciudat cum uită omul toate aceste eforturi ale lui Dumnezeu de a-l ține în siguranță, departe de rău și iad. Preferă grosierul păcătos oricărei transparențe duhovnicești și leagă des sufletul său de repetabilitatea dizgrațioasă a știrilor mincinoase și rar, spre deloc, de vestea cea mare a Învierii. 

În ciuda efortului la care te supune postirea, ea rămâne soră libertății. Cuvioșia care se naște din postire ține mereu de fragilitatea firii umane, de dispoziția ei de a recupera în clipe de efort bucuros toată vremea tristeții. Fără a pierde din priviri culorile vii ale Împărăției. A posti cernit și cu gura încrâncenată în tăceri este opusul postirii cu emoția descoperirii iubirii lui Dumnezeu. Uneori, ca orice pictor în focul creației, omul depășește contururi ori scapă de pe paletă culori, stropind veșmântul protector, „halatul” de carne în care îi moare viața fizică. Dar, asemeni oricărui pictor, când voiește să își vadă cele lucrate, face un pas, doi înapoi și privește printre gene întregul tablou. Gândește asupra contururilor și vede deja, cu ochii minții, finalitatea operei sale. 

N-avem a face alta decât să ne aducem aminte că suntem oameni chemați să ne împlinim fiecare pe seama lucrării sale, dar cu toate culorile oferite de Dumnezeu. Libertatea este lumina care descoperă ochilor noștri asemănarea cu Cel Care a creat totul pentru a avea toată frumusețea la îndemână (trebuia să scriu la „înde-ochi”) și a îngădui acesteia să rodească în propria frumusețe. Nu prin copiere, ci prin asemănare. Adică prin raționarea plină de sens a veșniciei. Așadar, să cerem ca Dumnezeu să ne împodobească întru libertate, pentru ca și culorile noastre să schimbe lumea în Împărăție. Slavă Dumnezeului nostru, truditor întru iubire spre învierea noastră!