Praznicul Bobotezei s-a săvârșit. Am luat Agheasma Mare timp de opt zile, după învățătura Bisericii; ceea ce a rămas am pus într-un recipient din sticlă, așezându-l la loc de cinste, iar din el vom gusta pe parcursul anului doar dacă vom primi încuviințare de la duhovnic. Legat de păstrarea Aghesmei Mari, există o zicere populară care spune așa: „Agheasma Mare s-a stricat pentru că sunt farmece în casă”. Pornind de la aceasta, unii credincioși consideră că apa sfințită la Bobotează poate căpăta un miros neplăcut ori se poate tulbura ca urmare a unui semn divin sau din pricina faptului că în acea locuință s-ar fi strecurat lucrarea diavolească. Alții interpretează astfel de schimbări ale aghesmei ca semne văzute că asupra respectivei familii sau a casei sale s-au aruncat blesteme, vrăji ori alte lucruri malefice. Cu alte cuvinte, pripita cugetare populară atribuie „stricarea” Aghesmei Mari prezenței diavolului sau păcatelor din viața noastră.

Biserica însă nu susține o asemenea viziune; dimpotrivă, ea învață că Agheasma este un dar sfințit tocmai pentru alungarea răului și a duhurilor necurate, nu un element vulnerabil la vrăji. Preotul, prin rugăciunea de sfințire de la Bobotează, Îi cere lui Dumnezeu ca apa să devină „izvor de nestricăciune, dar de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice”. Altfel spus, Agheasma se săvârșește spre a servi ca antidot împotriva răului, sfințind oamenii și casele lor, nicidecum ca un mijloc prin care duhurile malefice pot lucra asupra unei persoane, locuințe sau familii. A considera că apa sfințită ar „prinde miros” din pricina unor vrăji înseamnă a răsturna sensul dat de Dumnezeu prin harul Său.

Sfinții Părinți și tradiția bisericească au remarcat încă din vechime caracterul nestricăcios al Aghesmei de la Bobotează. La slujba sfințirii, preotul invocă pogorârea Duhului Sfânt și binecuvântarea Iordanului, iar harul dumnezeiesc face ca apa să primească o putere deosebită. De aceea, Agheasma Mare „se păstrează nestricată vreme îndelungată, rămânând tot așa de proaspătă, de curată și de bună la gust ca atunci când a fost scoasă din izvor”, după cum consemnau scriitorii bisericești de altădată. Se cuvine să subliniem că apa nu rămâne nealterată datorită unor factori materiali (cum ar fi argintul din crucea preotului sau busuiocul folosit la stropire), ci grație lucrării harului dumnezeiesc. În mod explicit, Biserica ne învață că Agheasma nu se strică datorită unor cauze materiale, precum contactul cu argintul (cu efect dezinfectant) ori asocierea ei cu busuiocul, ci grație prezenței în ea a harului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, miracolul conservării apei sfințite este spiritual, nu chimic. Citeam nu demult un articol despre o descoperire arheologică majoră, menită să ne edifice în acest sens: un vas masiv, având o greutate de aproximativ o tonă, a fost descoperit într-un sit arheologic din orașul Kvareli - Georgia, conținând apă sfințită cu o puritate excepțională, păstrată intactă timp de aproximativ 1300 de ani. 

Dacă, totuși, observăm că Agheasma devine tulbure ori capătă un miros neplăcut, explicația trebuie căutată în cauze naturale și materiale, nu spirituale, căci singurele motive pentru care apa sfințită s-ar putea „altera” țin de neglijența sau de erorile omenești în păstrarea ei. Dintre factorii ce pot duce la „tulburarea” aghesmei amintim, în primul rând, luarea și păstrarea ei în recipiente nepotrivite ori murdare. Un vas nespălat corespunzător, ruginit sau din material plastic, riscă, în timp, să găzduiască bacterii ori să elibereze felurite substanțe, favorizând dezvoltarea microorganismelor în apă. Semințe sau resturi de busuioc lăsate în agheasmă constituie o altă cauză a tulburării apei sfințite. Planta, fiind organică, va începe să fermenteze, să mucegăiască, „alterând” agheasma. Tradiția populară de a pune busuioc în vasul cu agheasmă și de a-l păstra acolo nu reprezintă decât o cutumă.

Reamintim că nu busuiocul muiat în apă îi oferă acesteia putere harică. Invocarea Duhului Sfânt, Care coboară peste apă prin mâna preotului, curățind-o, sfințind-o și dându-i putere asupra duhurilor necurate, asupra bolilor ori patimilor, se face înainte de a se înmuia Sfânta Cruce împreună cu busuiocul în apă și de a se intona troparul Bobotezei. În ritul slav, săvârșitorul slujbei nu înmoaie în apă sfeștocul din busuioc ori, mai recent, din materiale textile, ci doar Sfânta Cruce. La noi, ca în tradiția grecească, se face cufundarea în apă a busuiocului, însoțită de semnul Crucii, pentru a arăta că prin Cruce Domnul ne-a deschis calea către Ceruri, iar Duhul Sfânt a coborât în lume, întemeind Biserica numai după jertfa pe Cruce a Mântuitorului. Unde vedem Crucea Domnului, întrezărim Învierea, biruința asupra păcatului, izbăvirea. Crucea este însoțită de busuioc doar din motive practico-liturgice, deoarece preotul urmează a-i stropi pe credincioși cu ajutorul acestuia.

Așadar, pe baza învățăturilor Sfinților Părinți și a practicii Bisericii, Agheasma Mare nu se poate strica din cauza lucrării diavolului, a păcatelor din viața noastră sau a vreunor lucruri ori lucrări malefice. Nici din pricina „nevredniciei” preotului slujitor. Cât timp nu este caterisit sau oprit de la slujirea lucrării preoțești, slujba săvârșită de el este validă. Pentru păcatele împotriva Tainei Preoției, după cum se spune în viața Sfântului Episcop Leon, vor da seama înaintea marelui Arhiereu și Preot, Hristos Dumnezeu. Atunci când apar totuși modificări în aspectul ei (miros, culoare), avem de-a face cu semne ale neglijenței umane, nu cu biruința răului asupra apei sfințite. Să nu dăm curs temerilor superstițioase, ci mai degrabă să ne întărim credința în Hristos, Cel Care a sfințit apele Iordanului, făgăduind că „râuri de apă vie” vor curge pentru cei ce cred (Ioan 7, 38).