Manifestările religioase prilejuite de hramul așezământului monahal au început marți seară, cu slujba Privegherii, și au continuat astăzi cu Ceasurile, Acatistul Sfântului și Sfânta Liturghie, oficiate pe un podium special amenajat în incinta mănăstirii. Răspunsurile liturgice au fost oferite de corul Mănăstirii Văratec din județul Neamț. Cu acest prilej, numeroșii credincioși prezenți la sărbătoarea hramului au avut posibilitatea să viziteze și casa memorială a Sfântului Ioan Iacob.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop-vicar patriarhal a vorbit despre viața și nevoința Sfântului Cuvios, afirmând totodată că este de datoria fiecărui creștin să urmeze și să cultive moștenirea duhovnicească bogată lăsată de acesta:

Sfântul Ioan vorbește în cuvinte înflăcărate, deși n-a mai venit în țara lui natală niciodată după 1936. Însă a purtat-o în rugăciunile, în gândurile lui, și a închinat țării și poporului acestuia versuri de o afectivitate extraordinară. Datoria noastră este să-i urmăm pilda vieții și moștenirea pe care ne-a lăsat-o, să n-o ținem în biblioteci, ci să o facem vie prin viața noastră, să-i citim îndrumările duhovnicești pe care le-a scris pentru ucenicii săi, să citim ceea ce a tradus, considerând că este esențial pentru viața noastră duhovnicească din Sfinții Părinți greci, și să citim aceste poezii, în care sufletul nostru nevoiaș se va regăsi cu siguranță și va aduce multă bucurie și multă pace. Și, mai ales, să-l pomenim în rugăciunile noastre, împreună cu ceilalți sfinți care au strălucit pe aceste meleaguri, și să dăm slavă Bunului Dumnezeu că acest județ, care se numea odinioară, vorba lui Mihail Sadoveanu, „un județ al sărmanilor”, astăzi poate fi numit un „județ al sfinților”.

La finalul slujbei, ierarhii au binecuvântat noul complex monahal, ridicat de curând în preajma sfântului lăcaș. Cu această ocazie, maica stareță, stavrofora Mariami Tunza, și părintele arhimandrit Teodosie Pleșca - cel care s‑a ocupat la început de activitatea mănăstirii - au primit de la Mitropolitul Moldovei și Bucovinei distincția „Crucea Sfântului Ierarh Dosoftei”.

Din întreaga viață a Sfântului vedem cât de mult a așteptat „Cetatea cea cu temelii puternice”, adică Împărăția Lui Dumnezeu, cunoscută prin experiență încă din această lume de Sfântul Ioan Iacob, preluând și asimilând cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Romani, că „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Sfântul Ioan Iacob a înțeles că dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt sunt stările duhovnicești care îl fac plăcut pe om lui Dumnezeu și cinstit de oameni. Din poeziile lui răzbate această conștiință că el este străin și călător pe pământ și, deși a iubit mult țara de obârșie și a iubit mult Țara Sfântă, el aștepta „Cetatea cea cu temelii puternice”, adică Muntele Sion, Cetatea Dumnezeului celui Viu, Ierusalimul cel ceresc, a menționat la final Părintele Mitropolit Teofan.

Cine a fost Sfântul Ioan Iacob?

Sfântul Ioan Iacob s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, într-o familie de țărani foarte credincioși, Maxim și Ecaterina, fiind singurul copil la părinți. Din botez a primit numele de Ilie și din pruncie se dovedea un copil ales și binecuvântat de Dumnezeu. 

După șase luni de zile de la naștere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani, moare și tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de școală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin și liceul la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la Facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot. Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”. După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!”. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț. A avut ascultare la infirmerie și la biblioteca așezământului monahal. Era foarte tăcut, ascultător și smerit. 

Din România, în Țara Sfântă

Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi și fiind iubit de toți.  La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhiereul Valerie Moglan, primind numele de Ioan.  Dorind viață pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul, monahul Ioan Iacob pleacă în Țara Sfântă împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin.

După ce se închină la toate Sfintele Locuri și sărută Crucea Golgotei și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Sfântul se nevoiește în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli.  Cuviosul Ioan Iacob avea mare evlavie pentru biserică și sfintele slujbe. Făcea prescuri, menținea curățenia și suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți. Avea și ascultarea de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. Ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din Sfânta Evanghelie și din scrierile Sfinților Părinți. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el. Avea și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului. 

Între anii 1939-1940, fericitul sihastru s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Obișnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, răbdând multe ispite. 

Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Sfântul a stat cu mai mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe. În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe valea Iordanului.

Timp de cinci ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. 

Sihastru la Hozeva

În luna noiembrie 1952, Sfântul se retrage din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul” din pustiul Hozeva. Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peșteră din apropiere, numită Chilia „Sfintei Ana”, unde, după tradiție, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite și suferințe.

Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri, 4 august 1960, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața, la orele 5, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul mănăstirii, arhimandritul Amfilohie, iar la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob, și văzând cinstitele sale moaște, l-a trecut în rândul sfinților, la data de 20-21 iunie 1992.