Sunt prinsă ca între gratii în viața mea de lut, învârtind și strecurând nisipul printre degete. Nu mă simt eu însămi în viața mea așa. E ca și cum cineva a sfâșiat timpul, timpul acela iscat din curgerea veciniciei, timpul acela în care fiecare clipă trebuia să fim  conștienți de sine, când mulțumim și Domnul este prezent, atât de prezent și viu, topindu-ne în lumină și binecuvântările Dragostei Sale. 

Ieri pășeam în șoaptă pe caldarâmul Bisericii cu pași de liniști spre Sfânta Împărtășanie. Mi se perindau în tăcere ani și fapte petrecute aiurea, în goană... Doamne, iartă-mă... Vino și înlăuntrul acestor clipe în care am trăit, fără să fiu conștientă de Tine, de prezența Ta, aici, acum...

Pășeam așa, ca într-o taină. Pentru că acum știam, credeam și cred cu toată ființa cum Tu ești, cum Tu învălui și cuprinzi, cum vreau neapărat să Te invit în fiecare celulă a vieții mele, în chip conștient și asumat!

Oameni dragi se apropiau, erau obișnuiți să îi îmbrățișez, să schimbăm o vorbă, de iubire și lumină. Însă nu știu, nu știu ce am... poate am obosit de prea multe și prea... Dar am simțit să tac. Să tac deplin și adânc, să îi iubesc nespus, nespus de mult, dar în liniște. Simt din ce în ce mai mult nevoia să fie liniște. Să fie rugăciune și împărtășire de liniști rugătoare. Să cuprind și să îmbrățișez nespus de adânc, deplin, iubind cu tânguire, dar în liniște și fără vorbe. Parcă nici un cuvânt nu izbutește să mai rostească acea taină, taina Ta... Iar eu nu vreau să fiu colportor de cuvinte frumoase! Refuz eufemismele și scriitura de dragul rezonanței estetice!

Când am venit acasă, iar griji și treburi, pus și strâns de mese, roboteală...

Nu știu... m-am văzut așa... în bucătărie... ca într-o închisoare care deja m-a îngropat fără cauțiune. Și am simțit că nu mai merge! Câte doruri am lăsat să se înăbușe în mine, câtă foame și câtă sete! Trebuie să fug, să evadez! Să îmi fur ca un Prometeu chemarea Ta, clipa de vecinicie! Un Prometeu care își fură înapoi focul inimii acoperit cu cenușa zilei! Da. Încă mai e jar pe fundul sufletului! Mai e jar care frământă lumina în licăriri tresăltătoare, iscate din nădejdile Învierii! Ca și calul lui Harap-Alb, slăbănogit de timpul petrecut în zadar, închis în hambar, voi înfuleca jăratec și voi goni spre Tine! În Tine!

Mă fac hoțul propriei mele vieți! Să fug undeva, undeva departe, în ascuns, unde să mă întâlnesc cu Tine! Undeva în mine, în adânc... Să îmi trăiesc timpul în armonia lui, în curgerea lui cu revărsări de Tine... Când toate, toate se prefac în rugăciune și Tu, o... Tu...

Cine l-a sfâșiat așa, cine a sfâșiat timpul și l-a peticit așa, cu ghionturi și sughițuri și patimi la întâmplare?!

Acum, acum fug! Mă strecor printre fâșiile timpului cusut la întâmplare cu ață trecătoare și stridentă. M-am hotărât să fur! O, da, să fur, răgazul de pace, răgazul când Tu mă chemi în liniști și cuvinte inspirate. Iar eu stau prinsă în proza zilei, spălând mereu zadarnic ceva prin bucătărie sau prin baie, în zgomote de pământ.

Vreau să stau în toate cu fața la Tine și să îți revărs sufletul, să scot la iveală tot ce a stat îngropat sub deșertul zilei, să scot ca dintr-o temniță toate clipele când m-ai chemat, iar eu ca un surdo-mut nu am știut... Să scoți „din temniță sufletul meu, ca sa se mărturisească Numelui Tău”. Vreau să învăț să prefac totul în liniște, în veșnicie, în har... Vreau să devin rugăciune, rugăciunea Ta în mine... rugăciunea aceea care ești Tu!

Săptămâna trecută am reușit să merg singură la Sfânta Liturghie, să mă adun în rugăciune și m-am spăimântat! Cât de departe ajunsesem în doar o săptămână de absență de la Biserică! Cât de teoretică viață și risipire! 

De atunci am trăit imperativ nevoia acută de rugăciune! 

Este nevoie de rugăciune în lume! De rugăciune adevărată! Lăuntrică. Vie. Facem fapte bune, intenții, cuvinte alese! Ne bucurăm și ne felicităm reciproc, cât de fain le zicem și ce interesante chestii a vorbit la conferință celebrul X sau Y. Dar apoi ne trăim aceeași viață. Este nevoie urgentă să fim! Să ne rugăm! Fac un apel umanitar la rugăciune! Nu pentru sănătate sau mers de bine. Ci pur și simplu. Pentru Domnul, pentru Har, pentru viața lumii. Pentru Adam care piere în neființa din care a fost tras. Iertați, iertați și nu vă supărați pe mine... Dar am simțit cu putere multă că este nevoie să ne rugăm cu adevărat! Să mijlocim apropierea Harului prin zdrobirea noastră lăuntrică! Să înconjurăm omul într-un scut de desăvârșită liniște. Parcă de atunci nu îmi mai trebuie nimic decât rugăciune! Tăcută rugăciune. Aș vrea să pot spune cândva: pune capul tău pe pieptul meu, Adame, și gustă liniște, ia și te hrănește cu isihie, cu liniștile Duhului! Cu lumina albă, nouă și preacurată a Învierii!

Însă toate astea cu greu se dobândesc, iar noi ușuratic petrecem și superficiali am devenit. Pentru aceea, de sfredelul de pământ este nevoie, care sapă și răscolește, adâncește și face să țâșnească izvoarele fântânilor!

Prețios dar suferința! Prin ea se adâncește inima omului, își vede ale sale, se descuie yalele de rugină ale glasului care strigă din străfunduri cu adevărat: Doamne, Domnul meu și Dumnezeul meu! 

Real este și întemeiat. Însă recunosc că uneori râvnesc și eu, cercată mereu prin tot felul de pluguri, să trăiesc un început duhovnicesc așa, mai lin cum s-ar spune, un dar de viață nouă și zori de zi. Aș vrea să ne trezim într-o dimineață oameni noi. Cu gânduri curate și sfinte, cu sinceră bunătate și lumină clară, lumina dalbă a Învierii!