Duminica a treia după Rusalii este dedicată, prin evanghelia citită în cadrul dumnezeieștii Liturghii, „grijilor vieții”. Textul scripturistic este rânduit, poate nu întâmplător, în perioada verii, când crinii câmpului îmbracă natura într-o gingașă taină, iar păsările cerului, neobosite, își culeg hrana, bucurându-se de ocrotirea Creatorului lor.

Tot vara, neostenite vreodată, clopotele sfintelor noastre biserici bat prelung în diminețile duminicilor și sărbătorilor, răspândind duioasa chemare la ospățul mântuirii, unde ne întâlnim iarăși cu neobositul Învățător, Care ne  sădește în suflete, cu nesfârșită dragoste, cuvintele Evangheliei Sale. Cuvintele Mântuitorului Hristos din evanghelia duminicii  ne prilejuiesc un moment de introspecție, întrebându-ne: cum o fi, oare, viața fără griji? Există oameni lipsiți de preocupări, gânduri de viitor, proiecte, năzuințe? Sigur că acestea sunt planuri, griji ce țin de materie. Le avem cu toții. Uneori ne tulbură viața, dând năvală peste ființa noastră. Dar, cu grijile spirituale ce facem? Mai avem timp de ele? Ne gândim noi: oare ce mai trebuie să fac pentru a împlini cuvântul Evangheliei? La prima vedere, am crede că mesajul evangheliei despre grijile vieții este unul lesne de înțeles: nu trebuie să ne îngrijim prea mult de cele trebuincioase vieții, căci Dumnezeu se va milostivi de om – cununa Creației Sale – cu atât mai mult cu cât ocrotește florile câmpului sau păsările cerului. Pare un îndemn la visare, la o viață trăită ca un ideal romantic, fără griji, fără stresul locului de muncă, al pâinii agonisite pentru bunăstarea familiei; totul va fi bine, noi să petrecem într-o necurmată reverie. Dar, de-o fi chiar așa, oare nu-l vor năpădi pe om alte griji? Mă tem că da! Cum să arate mai mândru, mai trufaș, mai împodobit, cum să-și satisfacă mai abitir plăcerile.

Carevasăzică, problema nu e ușoară: dacă renunțăm la cele sufletești, suntem acuzați că ne-am redus viața la aspectul ei material, iar de vom nesocoti preocupările vieții de zi cu zi, dedicându-ne exclusiv căutării Împărăției lui Dumnezeu, atunci, fără doar și poate, vom fi catalogați drept fanatici, iresponsabili, lipsiți de răspunderi socio-profesionale. În asemenea condiții, care ar fi soluția?! Să muncim, căutând deopotrivă Împărăția. Să robotim nu doar pentru bunăstarea vieții materiale, ci și a celei spirituale. Să nu ducem grijă, în sensul că, împlinindu-ne chemarea, să nu deznădăjduim de mila Cerescului Părinte. Să nu trăim în panică, în disperare pentru siguranța zilei de „mâine”, atât timp cât „astăzi” am fost cumpătați, ne-am rugat, am trudit, câștigându-ne existența prin muncă cinstită. Preocuparea pentru  hrană și ținuta vestimentară nu trebuie să veștejească viața noastră spirituală, printr-o preocupare obsesivă de bunurile materiale, ci să purtăm grijă mai întâi de sufletul cel nemuritor, adică să ne îngrijim de relația noastră cu Părintele Ceresc, Care trebuie să facă parte nemijlocit din viața noastră, din viitorul ei. Însuși Hristos ne spune: „Cine pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este vrednic de Mine” (Luca, IX, 62). Se pare că Domnul nu-i iubește pe cei ezitanți, nehotărâți, pe cei ce se eschivează de la a-și croi viața pe un drum sigur, chiar dacă, de multe ori, acesta devine anevoios. Să ne amintim de spusele Sfântului Ioan Botezătorul: „Iată securea la rădăcina pomului zace și tot pomul care nu face roadă se taie și-n foc se aruncă” (Luca III, 9). Oare cum arată pomul vieții noastre, are ceva în el? Am agonisit vreo roadă duhovnicească? Fără acestea, mai ales, securea pierzării va curma tot ce nu se ridică la demnitatea și măreția chemării dumnezeiești.

Așadar, care ar fi soluția? Să câștigăm exclusiv cele materiale, nu e bine. Să lăsăm toate în grija Domnului, devenind iresponsabili, iarăși am greși. Dar, dacă am încerca să agonisim concomitent bunuri spirituale și materiale? Să trudim în fiecare clipă nu doar pentru pâinea de mâine, ci îndeosebi pentru căutarea și găsirea Pâinii Cerești? Să ne rugăm nu numai la plecarea genunchilor seara sau dimineața în fața icoanei, ci și când muncim, să ne ostenim cu gândul la Dumnezeu, adunând nu doar provizii pentru trup, ci şi hrană pentru suflet. Să fim dependenți de Pâinea cea Vie, de Cuvântul lui Dumnezeu, devotați rugăciunii, căutând sensurile ultime ale existenței noastre pământene.

Din această perspectivă, fragmentul scripturistic la care facem referire ne îndeamnă să căutăm  pe Dumnezeu, Cel ce tainic locuiește în ființa noastră, să ne regăsim pe noi și orânduielile noastre firești. Numai găsindu-L pe Domnul în resorturile cele mai intime ale ființei noastre ne vom descoperi sensurile unei viețuiri autentic creștinești. Probabil la aceasta se referea fericitul Augustin, afirmând: „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până ce-și va afla odihna întru Tine”.

Să revenim, așadar, în matca cea firească a unei viețuiri echilibrate, în care să primeze grija pentru mântuire, înaintea celor ce privesc viața noastră pământească, supusă timpurilor și sfârșitului. Așa lucrând la mântuirea noastră, nu ne va preocupa obsesiv şi exclusiv materia, ci vom fi cuprinși după dorul de Cer, intensificând dorința de a găsi Împărăția. Vom fi plăcut surprinși constatând că nu e prea departe, ba chiar mai aproape decât am fi bănuit vreodată. După nemincinoasele cuvinte ale Domnului, este chiar în noi! (Luca 17, 21), căci atâta vreme cât trăim în comuniune cu Dumnezeu, cu sfinții Lui, dar și cu cei care împlinesc în viața lor voia lui Dumnezeu, deja pregustăm din Împărăție.