Din ungherele nopții se strecoară liniști, doruri, inima se cuibărește fie în depărtări, unde sunt plecați copiii mari, fie în așternutul cald și dulce al celor mici. Dragostea se poate furișa oriunde, oricând.

Alteori, după ce adorm în tihnă și chipul li se umple tainic de pace, din inimă se înfiripă treptat, treptat plânsul. Același plâns fără noime, fără cuvinte. Plâns de dor, de dragoste, de chipurile lor, de bucurie, de recunoștință, de rugăciune și iar de dor de Rai...

Numai când îmi amintesc gustul sufletului lor, de când și cei mari erau mici, plâng iară și iară. Gustul sufletului lor nevinovat e rugăciunea inimii mele. Parcă însuși sufletul lor, fără a ști, e un dor de Acasă.

Mâine va răsări o nouă dimineață. Gheorghe își va dezlipi prelung pleoapele moi și gingașe, iar eu aș vrea să mai am vreo două perechi de ochi să pot cuprinde expresia chipului său de zori de viață. Apoi va începe să umble prin casă cu mersul lui plutitor căutând frățiorii. Iar eu îl voi întreba din nou, ca pe toți frații lui: unde îți ții ascunse aripioarele?

Ceva mai târziu copiii vor da navală în casă, fiecare în limba lui: sărut mâna, mother matușka! Ori madam Mamanescu (în glumă, evident) ori simplu mama, mămica, mămuca, dar neapărat certându-se care va povesti primul de la școală. Apoi masa adaptată pentru fiecare, vorba multă, visarea, teme cu mai mulți odată, melodia de fundal a lui Gheorghe, fișe de completat, gesturi, chipuri, fapte, amintiri. Le-aș spune cumva, ciudat, amintirile din vremea veșniciei. Asta pentru că aceste clipe de Rai au ceva veșnic în ele, ceva ce ai impresia că nu se va termina niciodată. 

De pildă, când cei mari erau mici, chiar trăiam fără a avea vreo clipă intuiția viitorului. Era doar acum. Un fel de acum nesfârșit. Spiridon își face slujbele cu veșminte arhierești improvizate din prosoape tradiționale, Nicolae ține predici și spovedește toți membrii casei (e disponibil și pentru invitați), se stabilește cine va bate toaca azi, cine e protos mâine, cine îl va învăța pe „diaconul” Alexandru ecteniile. „Botezul” tuturor plușurilor din casă invită credincioșii la catehizare, cărțile cu povești își așteaptă seara, Nicolae este miruit de frunza căzută din miezul toamnei. Dar să nu uităm de Garizim, iepurașul pelerin, care a trebuit să ne însoțească pe la mănăstiri tot concediul și multe alte animăluțe aduse în casă – guguștiuci, buburuze ori incredibilele ouă cu pui de găină salvați eroic din container și eclozați pe caloriferul electric, de care poate vom aminti altă dată. Apoi, vecernii, amurguri de soare în curțile Domnului de pe pajiștea Catedralei, cânt psaltic și graiuri de copii împărțind fericirea. Pelerinaje la mănăstiri, adulmecând adierile de har... Un buchet de emoții, de anotimpuri ale vieții. Ce poate fi mai frumos pe pământ?

Toate erau un acum fără apoi. Nici nu știu când am realizat că undeva, în netimp, Cineva a pus un punct. Și a luat-o de la capăt de rând cu alte vârste, alți copii.

Cred că în adâncul sufletului, ele au rămas tot așa, zâmbind fără sfârșit, ca într-o carte a vârstelor, în care fiecare capitol își are veșnicia lui – un nesfârșit acum.

Doamne, mult Îți mulțumesc! Îți mulțumesc pentru liniștea nopții, pentru zâmbetul pruncilor mei, pentru ochișorii cu cer și inimioarele cu Rai, de care m-ai înconjurat. Pentru curtea cu mireasmă sfântă și vârstele veșniciei, pentru noianul de suferințe și fericiri care m-au făcut viu! 

Este atât de greu uneori, atât de imposibil, dar atât de frumos! Prin ei m-ai învățat să prețuiesc fiecare clipă, fiecare gest. M-ai învățat să trăiesc.