Astăzi e sărbătoarea celor drepți. Veniți toți, toți oamenii drepți, să ne adunăm, că azi e sărbătoarea călugărilor, ca și a tuturor celor din Biserica lui Hristos. Voi, mulțimilor de călugări și voi cei din lume, sărbătoriți împreună, căci astăzi e zi nouă de pomenire a tuturor sfinților părinți athoniți. Voi, toți călugării din Sfântul Munte, cântați cântece împreună, căci acești părinți sfinți s-au arătat apărătorii și binefăcătorii noștri, a celor din Sfântul Munte. Deși au trăit în trecut, amintirea lor e nouă, căci recent au fost canonizați. În vremea noastră, pentru motive drepte și bune, cinstim amintirea lor într-o sărbătoare. Precum toți drepții părinți din Sinai și Rait, care au fost măcelăriți de necredincioșii arabi și de rău credincioșii latini, au sărbătoare pentru pomenirea amintirii lor, așa trebuie să fie o zi de sărbătoare pentru toți părinții de pe Sfântul Munte, care au devenit binefăcători a nenumărate lucruri bune.

Cum sărbătorim pe toți sfinții călugări în Sâmbăta Brânzei – pe cei din Libia, Egipt și Teba – și nu-i lăudăm pe cei ce au trăit pe Athos, pe cei ce au fost binefăcătorii, apărătorii și dăruitorii noștri? Ne-au binecuvântat pe noi nu numai prin sfatul lor, dar și prin lucrările lor. Cât au trăit, ne-au folosit și trupul și sufletul; după adormirea lor, au continuat să fie binefăcătorii noștri cerești.

Acești de trei ori binecuvântați drepți părinți au locuit mai înainte pe sălbaticul Athos și l-au transformat într-o grădină supusă și minunată. Ei au transformat Muntele Athos, un pustiu de nelocuit, într-un pământ al sfintelor lavre, al mănăstirilor, schiturilor și chiliilor strălucitoare și au înzestrat toate aceste locuri cu bogăția bunurilor, pentru mângâierea nevoitorilor care vor veni după ei. De asemenea, ei au umplut mănăstirile cu o mulțime de monahi, așa că pe pământul unde mai înainte fuseseră numai fiare sălbatice și balauri, acum sunt oameni raționali care se străduiesc să imite ostile îngerești netrupești. Într-adevăr, ei se aseamănă cu oastea îngerească pe care a văzut-o patriarhul Iacob, care a spus: «Aceasta este oastea lui Dumnezeu» (Facerea 32, 2) și confirmată de Sfântul Efrem Sirul care spunea că: «Așa cum sunt cetele de îngeri, așa sunt călugării, o ceată de oameni care-și țin mereu mințile la Dumnezeu».

Ca florile înmiresmate și ca pomii ce produc roade minunate, aici, în acest loc, acești părinți sfinți au creat alt rai, duhovnicesc. În peșteri și în vizuini, în văi și pe dealuri, de-a lungul coastelor acestui munte, ei, precum îngerii, s-au nevoit ca și cum ar fi fost alt cer. Acolo unde înainte erau auzite numai strigătele animalelor sălbatice, acum se aud pretutindeni imne îngerești, cu laude aduse Preasfintei și de viață făcătoarei Treimi. Și pot spune de asemenea că acești binecuvântați oameni drepți, părinți iubitori ai fiilor lor duhovnicești, au lăsat în urma lor, pentru noi, învățăturile lor, modelul lor, sfaturile lor, ca moștenire care nu ne poate fi luată. Cât au trăit, ei au condus mulți călugări pe dreapta cărare a mântuirii, și după moartea lor au continuat să ne conducă pe noi, fiii duhovnicești, spre viața veșnică. Ca niște buni păstori ei au continuat să vegheze asupra turmei lor, apărându-ne în fiecare situație, prin neîncetate mijlociri înaintea lui Dumnezeu.

Aceștia sunt sfinții părinți care s-au luptat pe orice cale, în acest loc sfânt, să-I placă lui Dumnezeu și să crească astfel în sfințenie. Ei trebuie sărbătoriți împreună, în aceeași zi, lăudați cu aceleași imne duhovnicești și pictați pe icoană împreună, deoarece au fost frați în duh, cu aceeași schimă, având aceeași credință. Unii au fost ierarhi și drepți, alții duhovnici și martiri, unii izvorâtori de mir, mulți necunoscuți, care și-au sfârșit viețile în chinovie sau în pustie, în timpul perioadelor trecute, pe Sfântul Munte. Noi îi numim aghioriți și, sigur, dumnezeiescul David vorbea și despre ei când spunea: «De vor păzi fiii tăi legământul Meu și mărturiile acestea ale Mele, în care îi voi învăța pe ei, și fiii lor vor ședea până în veac pe scaunul tău» (Psalmul 131, 12).

Astfel, în zilele cele din urmă, aghioriții au hotărât unanim să sărbătorim amintirea sfinților o dată pe an. Deci, nu știm de ce lucrul acesta a fost trecut cu vederea de înaintașii noștri. Noi, iubitorii lor fii de astăzi, corectăm omisiunea și stabilim sărbătoarea din trei motive:

Primul e acela că sunt nenumărați părinți știuți și neștiuți, care până astăzi nu au avut imne de laudă scrise pentru ei. În această zi de sărbătoare putem să-i cinstim și să-i sărbătorim cum se cuvine.

Al doilea motiv e acela că, dacă nu-i cinstim pe toți cu o sărbătoare comună, vom apărea ca niște copii nerecunoscători față de părinții, dascălii, binefăcătorii și îndrumătorii duhovnicești în a căror mănăstire trăim, a căror învățături le citim și cu a căror pâine duhovnicească ne hrănim. Am putea fi considerați, de asemenea, încălcători ai învățăturilor apostolice, care ne spun că: «Pe cel ce vă învață cuvântul lui Dumnezeu, lăudați-l, pomeniți-l pe el ziua și noaptea, cinstiți-l, nu ca pe unul care v-a dat viață, ci ca pe cel care a devenit cauza bunei noastre viețuiri».

Al treilea motiv e acela că, această sărbătoare comună a sfinților părinți poate să ne îndemne pe unii dintre noi, monahii de astăzi, să imităm virtutea și râvna lor, de vreme ce în timpurile noastre virtutea și asceza au fost neglijate. În schimb, răutatea e în creștere; comportamentul căldicel și neglijent domină chiar și printre monahi.

Deci, părinților și fraților care v-ați adunat astăzi la această sărbătoare, ascultați cu evlavie și atenție aceste cuvinte. Învățați despre acești părinți și, ca urmare, urmați exemplul lor, câștigând răsplata lui Dumnezeu pentru grija și urmarea voastră.

Acești cunoscuți părinți drepți ai noștri, de Dumnezeu inspirați, cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu și fii ai Părintelui luminilor, au venit din diferite părți. Pentru unii din ei, chiar țările lor ne sunt necunoscute. Dar știm că toți au avut o singură țară, Sfântul Munte, și au favorizat-o mai mult decât pământurile natale. Acesta este un fapt stabilit fără îndoială, căci, potrivit unui om înțelept, «țara cuiva e acolo unde poate fi fericit». În această adevărată patrie, mulți sfinți călugări au trăit 40 de ani, 50 ori 60, sau chiar mai mult, sau uneori mai puțin, dar toți au cunoscut bucuria curată și înaltă a unui cămin adevărat. Și, plăcându-I lui Dumnezeu, ei au fost îmbogățiți cu harismele cerești ale sfințeniei.

Din acest motiv se obișnuiește să fie numiți nu după locul lor de naștere, de exemplu «Bizantinul» sau «Trapezuntul» sau «Peloponezul», ci după adevărata lor patrie, Sfântul Munte. Astfel avem Petru Athonitul, sau Atanasie al Athosului, precum și «părinți aghioriți» sau «drepți aghioriți».

(Arhim. Ioannikios Kotsonis, Patericul atonit, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000)