Primele duminici de după praznicul Cincizecimii ne arată că rostul venirii Sfântului Duh în lume este sfințirea oamenilor. Astfel, în preajma acestei mari sărbători, sunt cinstiți sfinții știuți și neștiuți, din toate timpurile și din toate locurile. Prăznuirea duminicilor care urmează după sărbătoarea Cincizecimii a fost rânduită de Biserică treptat. Cinstim mai întâi Duminica Tuturor Sfinților, atunci când îi sărbătorim pe toți sfinții cunoscuți și necunoscuți. În cea de-a doua duminică de după Rusalii, Bisericile Ortodoxe îi cinstesc pe sfinții naționali, în Biserica noastră fiind sărbătoriți Sfinții Români, iar, în a treia duminică de după Cincizecime, Biserica Ortodoxă Română a rânduit cinstirea Sfinților Athoniți, arătând prin această legătura pe care poporul nostru o are cu viața duhovnicească a Sfântului Munte Athos. Contribuțiile domnitorilor și boierilor români pentru susținerea mănăstirilor aghiorite, în perioada secolelor XIV-XIX, au fost cele mai importante, iar prezența monahilor români în peninsulă athonită a fost continuă din secolul al XIV-lea și până în prezent, mulți dintre cuvioșii români ajungând la mari măsuri de sfințenie. Astfel, în această duminică îi cinstim pe toți sfinții care s-au nevoit în Sfântul Munte Athos, dintre ei unii fiind de neam român.

Preacinstim astăzi, cu aleasă bucurie, pe Maica Domnului, Stăpâna Muntelui și Stareța tuturor mănăstirilor aghiorite, cea care a ales și a cerut drept moștenire a ei Muntele acesta de la Fiul său, pentru a ocroti, prin rugăciunile ei, pe monahii cei râvnitori. Cinstim apoi, după datorie, pe începătorii vieții călugărești din Muntele Athos, pe Sfântul Cuvios Petru Athonitul (650-734), primul sihastru al Muntelui, care, trăind în sărăcie, a biruit nenumărate ispite diavolești prin post și rugăciune, și pe Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul (920-1003), ctitorul Marii Lavre și al vieții de obște din Sfântul Munte Athos.

Prăznuim astăzi ceata Sfinților Ierarhi care au viețuit îngerește în Grădina Maicii Domnului și, cu învățăturile lor, au luminat poporul dreptslăvitor. Îl cinstim pe Sfântul Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului (1296-1359), stâlp al Ortodoxiei, mare nevoitor isihast, teolog al luminii necreate și biruitor al ereziilor lui Varlaam și Achindin, pe Sfântul Ierarh Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului (1300-1379), ucenic al Sfântului Grigorie Palama, apărător al Ortodoxiei și rugător isihast, pe Sfântul Ierarh Calist I, Patriarhul Constantinopolului (†1363), ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul și scriitor filocalic, pe Sfântul Ierarh Gherasim Palladas, Patriarhul Alexandriei (1645-1714), care a viețuit o perioadă în Țara Românească, apoi, spre sfârșitul vieții, s-a retras din scaunul patriarhal și s-a nevoit la Mănăstirea Vatoped, pe Sfântul Ierarh Macarie Notară, Mitropolitul Corintului (1731-1805), dascăl al Filocaliei și rugător isihast, împreună-ostenitor cu Sfântul Nicodim Aghioritul la tipărirea cărților de suflet folositoare, pe Sfântul Ierarh Grigorie al V-lea, Patriarhul Constantinopolului (1745-1821), care a fost exilat în Sfântul Munte Athos, iar, mai târziu, la 10 aprilie 1821, în noaptea Învierii, fiind îmbrăcat în veșmintele arhierești, a fost spânzurat de otomani la ușa Patriarhiei Ecumenice, și pe alți ierarhi cu viață sfântă care s-au nevoit în Peninsulă Aghiorită, cunoscuți și necunoscuți.

Tot astăzi, aducem laudă sfințiților cuvioși care au slujit cu râvnă și evlavie, povățuind monahii și credincioșii către Hristos. Astfel, prăznuim pe duhovnicii cei vestiți, pe Sfântul Cuvios Porfirie Cavsocalivitul (1906-1991), care, în adâncă smerenie nevoindu-se, Dumnezeu l-a preaslăvit cu darul profeției și al facerii de minuni, pe Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex (1896-1993), care, ucenicind pe lângă Sfântul Siluan Athonitul, s-a învrednicit de vederea luminii dumnezeiești, pe Sfântul Cuvios Efrem Katunakiotul (1912-1998), care, prin răbdare, și-a sfințit viața, dimpreună cu alți ieromonahi care s-au desăvârșit în Grădina Maicii Domnului.

Cinstim astăzi și ceata cuvioșilor aghioriți care s-au nevoit în mănăstiri, în pustii, în peșteri și în ostroavele mării. Cu evlavie, facem pomenirea Sfântului Cuvios Pavel de la Xiropotamu (sec. X), ziditorul Mănăstirilor Xiropotamu și Sfântul Pavel, a Sfântului Cuvios Simeon Izvorâtorul de Mir (sec. XIII), întemeietorul Mănăstirii Simonos Petra, a Sfântului Cuvios Ioan Cucuzel (1280-1330), care, cu glas dumnezeiesc îi cânta Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care a și primit răsplată, a Sfântului Cuvios Grigorie Sinaitul (1270-1346), care pe mulți monahi i-a povățuit la viața cea fericită, fiind mare dascăl al rugăciunii și văzător al luminii necreate, a Sfântului Cuvios Maxim Cavsocalivitul (1280-1365), mare isihast, care a cultivat virtutea nearătării, arzându-și colibele spre a-și ascunde lucrarea duhovnicească, a Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul (1749-1809), rugător fierbinte către Dumnezeu și tipăritor al Filocaliei la Veneția (1782), a Sfântului Cuvios Siluan Athonitul (1866-1938), rugător pentru întreaga lume și văzător al luminii dumnezeiești, a Sfântului Cuvios Iosif Isihastul (1897-1959), care, prin ucenicii lui, a revigorat viața monahală din Muntele Athos, făcându-se astfel părinte duhovnicesc al multor obști aghiorite, a Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (1924-1994), cel ce a strălucit prin faptă și cuvânt, fiind îndrumător al monahilor și al credincioșilor la sfârșitul veacului XX, și a altor cuvioși părinți care au viețuit în pământul binecuvântat al Sfântului Munte Athos, știuți și neștiuți.

În curgerea timpului, mulți monahi români au ales să viețuiască în Sfântul Munte Athos. Dintre ei, unii au ajuns cunoscuți pentru harismele cu care au fost înzestrați de Dumnezeu, viețuind în aspre nevoințe, în post și rugăciune. Unii dintre ei au trăit numai pentru o perioadă în Sfântul Munte și, mai apoi, după ce au deprins rânduiala de viețuire, s-au întors în țară, aducând în mănăstirile românești rânduiala athonită. Alții s-au nevoit până la sfârșitul vieții în Sfântul Munte, fiind pilde de smerenie și dragoste pentru ceilalți monahi.

Cinstim astăzi și pe ierarhii români care s-au nevoit pentru o vreme în Muntele Athos, iar prin învățăturile lor au călăuzit mulțimi de suflete către Dumnezeu, pe Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508), care, în desăvârșită smerenie, a păstorit o vreme Mitropolia Țării Românești, pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului (1568-1656), care, viețuind în Mănăstirile Pantocrator și Vatoped, a ajuns la mare sporire duhovnicească, pe Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești (1765-1834), rugător isihast și traducător al scrierilor Sfinților Părinți, care a viețuit pentru o vreme în Pustia Calimița din apropierea Mănăstirii Vatoped, pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Arhiepiscopul Râmnicului (1787-1868), aspru nevoitor, rugător fierbinte către Dumnezeu și îndrumător al monahilor și credincioșilor, care s-a nevoit un timp la Schitul Sfânta Ana, ce aparține de Marea Lavră.

Aducem alese cântări de cinstire astăzi și cuvioșilor de neam român care strălucit prin viețuirea lor în patria monahilor, Sfântului Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana (1320-1406), care, nevoindu-se o perioadă în Mănăstirea Hilandar, a mers, apoi, în Țara Românească unde s-a făcut începător al vieții de obște, Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692-1767), care, iubind viața virtuoasă, a petrecut în pustnicie pentru o vreme pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator, devenind dascăl al rugăciunii lui Iisus pentru mulți monahi râvnitori, Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț (1722-1794), dascăl al învățăturilor filocalice și înnoitor al vieții isihaste din întreaga Ortodoxie, care a pustnicit în chiliile Mănăstirilor Iviru, Pantocrator și Simonos Petra, Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani (1730-1806), care, primind chipul îngeresc și hirotonia întru ierodiacon la Mănăstirea Vatoped, s-a întors în Țara Românească, s-a făcut următor părintelui său duhovnicesc, Sfântul Paisie de la Neamț, revigorând viața monahală din Mănăstirile Cernica și Căldărușani, Sfântului Cuvios Macarie Protopsaltul (1763-1836), care s-a format în Mănăstirea Pantocrator, cântând cu dulce glas Maicii Preacurate, ocrotitoarea și păzitoarea sa. Încă aducem cântări de laudă și Sfântului Cuvios Nifon de la Prodromu (1799-1899), întâiul ctitor și stareț al Schitului Românesc Prodromu, care, cu desăvârșită smerenie, în pustia Viglei s-a săvârșit, Sfântului Cuvios Nectarie Protopsaltul sau Vlahul (1804-1899), „privighetoarea Sfântului Munte” și dascăl al smereniei, care, cu dulce glas, a împodobit privegherile athonite, Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodești (1816-1882), ucenic al Sfântului Nifon de la Prodromu, care, prin rugăciunea cea de foc a inimii, izgonea duhurile necurate, Sfântului Cuvios Irodion de la Lainici (1821-1900), ucenic și duhovnic al Sfântului Ierarh Calinic, care a viețuit pentru o vreme în Schitul Lacu ce aparține de Mănăstirea Sfântul Pavel, Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop (1910-1989), nevoitor pentru scurtă vreme împreună cu Sfântul Cuvios Serafim de la Sâmbăta de Sus (1912-1990) la Chilia Sfântului Ipatie, care aparține de Mănăstirea Vatoped, Sfântului Cuvios Dionisie de la Colciu (1909-2004), mare duhovnic și dascăl al Rugăciunii lui Iisus, care pentru smerenia sa a dobândit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, Sfântului Cuvios Petroniu (Tănase) de la Prodromu (1916-2011), înnoitor al schitului românesc și discret misionar prin scrisorile sale duhovnicești trimise în toată lumea, precum și altor sfinți știuți și neștiuți.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.