Get rich or die trying („Îmbogățește-te sau mori încercând”), Money talks („Banii vorbesc”) și Never broke again („Niciodată falit iarăși”) sunt graffiti apărute recent pe podul din piatră situat nu departe de stația de metrou Opernhaus din Nürnberg, un loc unde adesea se vinde – nu chiar ilegal – marijuana. Aceste „apoftegme ale lumii moderne” nu exprimă neapărat idei noi, însă oglindesc o viziune asupra vieții și lumii care au de-a face cu aici și acum, cu lupta acerbă pentru supraviețuire într-o societate exclusiv materială. Și cu o singurătate asurzitoare. O melodie americană din 1989, în care se cânta Dirty cash I want you, dirty cash I need you („bani murdari, vă vreau, bani murdari, am nevoie de voi”) și care continua delirant cu „banii vorbesc” s-a lipit de urechile multora dintre cei care ascultau disco, devenind un hit. 

Filosofia care stă în spatele acestei viziuni omniprezente – și să nu învinuim neapărat occidentul, căci nici pe tărâmurile mioritice nu stau lucrurile altfel – fusese sintetizată prin 1904 de filosoful Max Weber, care în Etica protestantă și spiritul capitalismului arăta cum anume ascetismul calvinist și viziunea asupra vocației individuale au dus la apariția capitalismului modern. Disciplina, munca, atenția la chivernisirea câștigurilor și reinvestirea lor erau considerate semne ale unei vieți religioase și morale exemplare în lumea protestantă din zorii epocii moderne. Acestei etici i s-au alăturat ideile de libertate individuală, drept de proprietate, maximizarea producției în propriu beneficiu și utilitarism, ducând naștere la capitalismul care a lepădat, încet-încet, orice fel de rămășiță din Evanghelie, ajungând la viziunea care azi a devenit un principiu de viață atât de răspândit, încât ajunge o mâzgăleală pe ziduri. 

Capitalismul și-a găsit critica în marxism, care vedea acest tip de etică drept o ipocrizie care duce la exploatarea muncii și la reducerea oamenilor ori la muncitori, ori la consumatori. Mai nou a apărut curentul neomarxist, această floare târzie a unei ideologii de tristă amintire. Dar în definitiv, experiența istoriei a arătat – cum se spune într-un banc – care e diferența între capitalism și comunism, copilul marxismului: primul se definește drept „exploatarea omului de către om”, iar al doilea este exact invers. Iar falimentul lor, sau poate mai degrabă setea lor neostoită de a se exprima în lume într-un mod criminal, chiar dacă nu întotdeauna prin vărsare de sânge, vine din reducerea întregii existențe la cele de aici. La omul, robul omului. Și la individ, nu la persoană.

Nu însă de glume pe teme economice și politice ne stă gândul acum toamna, când mulți ne-am așezat la rând la Cuvioasa, ori poate acasă în genunchi, în fața unei icoane luminate de o lumânare. Cei care așteaptă în tăcere și în rugăciune se înșiră cuminți pe calea cuvioasei ca oile, dar ei sunt „oi cuvântătoare”, așa cum se spune în slujba Botezului. Iar cei care îngenunchează înaintea sfințitei racle sunt robi, însă „robii Domnului”, așa cum cântăm la polieleul din slujbele de dimineață. Pentru că ei caută un alt model de viață.

Sfânta Parascheva a ales calea opusă filosofiilor materialiste mai-sus-pomenite, însă este vorba despre un alt soi de opoziție, ce vine din participarea la Sfânta Liturghie, care este în traducere o „lucrare publică”, adică în folosul tuturor. Acolo a auzit ea cuvântul Evangheliei: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Această chemare de la Cuvântul Iisus Hristos a trezit în ea dorul după o altă vocație, aceea de a sluji lui Dumnezeu și a trăi o viață ascetică, însă nu pentru a chivernisi câștiguri bănești, nici pământuri, nici case și nici vite. Alături de fratele său, episcopul Eftimie, au hotărât că acestea se cuvin săracilor, iar ei și-au trăit apoi viața reinvestind ceea ce au primit de la părinți pentru a câștiga un capital ceresc. Au căutat această altfel-de-bogăție a vieții și au adormit în Domnul cu nădejdea că vor afla ce au căutat. Fiindcă nimic din cele pământești nu cuvântează cu adevărat, ci numai Cuvântul cel de sus. Iar trăind și murind astfel, nu au mai sărăcit în veci. 

Valoarea Sfintei Parascheva nu este egală greutății ei în bani sau în aur, ci greutății totalității inimilor care ieri, azi, mâine și de-a lungul timpului se roagă Bunului Dumnezeu și o iau în viața lor pe veșnic tânăra cuvioasă ca exemplu de urmat. A inimilor celor care iau calea Iașilor să-i dea buna salutare mult-ajutătoarei și să-i împodobească racla cu crizanteme și busuioc. A celor care o pomenesc cu drag în zeci și sute de biserici care au luat-o ca ocrotitoare, în Țară sau în Diaspora.

Am participat în aceste zile la minunatul festival „Cântările Cerului”, ajuns la a patra ediție la Cluj, inima altei bucăți de Românie. Iar acolo mi-am amintit de blânda Parascheva atunci când am cântat, alături de mii de tineri de toate vârstele, o princeasnă pe versurile compuse de Traian Dorz, care mi-a marcat copilăria: 

De-aș avea toți banii lumii,

Să-mi stea vraf arginții,

În zadar, dacă-mi lipsește

Aurul credinții.

Ce folos, ce folos:

Aur, fără de Hristos?