Mereu am crezut că numai cine nu iubește pe Dumnezeu Îl batjocorește irațional. Pentru că nu poți batjocori ceea ce nu cunoști decât în lipsa unui și mai adânc dat ontologic: bunul simț. După ce în săptămâna trecută am ascultat cuvintele care vestesc hrana cea din pâinea vieții și cunoașterea prin dialog – cazul femeii din Sihar fiindu-ne adus dinainte în Evanghelia Duminicii – săptămâna acesta începe prin evidențierea unui „așa nu” în cunoaștrerea lui Dumnezeu: Dumnezeu NU poate fi cunoscut prin cârteală! Îndrăznesc a spune că nimic nu poate fi cunoscut prin cârtire, iar vindecarea vreunei nemernicii pe seama expunerii nemerniciei aceleia este lipsită de temei. Cum trăim în lumea expozeurilor pline de vitriolul revelării răului Evanghelia acesta aproape că ne strigă și nouă: „Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru!”. Căci dezbinările și urile în care ne aruncăm nu au nici o legătura cu dreptatea și adevărul, nu înfloresc decât haturile buruienoase ale unor conștiințe de mult mucegăite în răzbunări și parțializări ale binelui. 

Hristos ne îndeamnă, însă, să credem cuvintele Lui. Să respirăm aerul tare al Împărăției cerurilor prin cuvintele sale. Nu ca și cum acestea ar fi magie ori s-ar naște din ele un simplu ritual de fixare în religios, ci știind că ele sunt viață și încă viață veșnică. În contextul în care Biserica ne-a îngăduit ieri să urcăm în Samaria, la puțul lui Iacob, înțelegem bine cât de mult Îl urau iudeii pe Hristos spunându-i: „Oare nu zicem noi bine că Tu ești samarinean și ai demon?”. Fără să-i cunoască pe samarinenii cei inimoși din Sihar și nici inteligența spirituală a femeii care descoperă în Hristos apa cea vie a mântuirii. Filonul împlinirii așteptării mesianice a unei lumi care se închina în templu unui Dumnezeu pe care nu-L știa dar primește azimutul cel nou, duhul și adevărul, în care își află rostul închinării. Iudeii ce-L socoteau pe Hristos având demon nu știau nimic nici despre Hristos și nici despre samarineni. Ei urau și atât. Iar ura nu naște cunoaștere. 

Domnul spune că El nu caută slava Lui. Spune El: „este cine să o caute și să judece”. Arătând o dată în plus în ce adânc de smerenie și-a scufundat ființa pentru a putea vindeca neputința noastră în a ne smeri cu adevărat. Ceea ce subliniază – text reluat și în deschiderea Evangheliei din lectura de mâine – este aceea că „dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”. Cum vine asta în traducerea modernă? Personal, am aflat o tâlcuire adâncă la părinții unui copil stins de tare mic. Când mi-au spus că, dacă nu ar fi cunoscut cuvintele lui Hristos că El este calea, Adevărul și Viața, ar fi înnebunit la moartea pruncului și niciunul dintre ceilalți trei copii ai lor nu ar mai fi venit în viață. O altă tâlcuire de la un bătrân combatant pe frontul celui de-al II-lea Război Mondial, care-mi spunea că din ură nu a văzut biruință niciodată, iar un altul, vechi „pușcăriaș” politic mi-a explicat cum simpla iertare a gardianului îi aducea mai multă liniște decât îi aducea aceluia bătaia pe care i-o aplica din belșug de ură. Oricine trăiește în lumina cuvintelor lui Iisus Hristos știe că ele aduc o pace de altă nuanță decât dă lumea. O pace distinsă și curată, cuminte, roditoare. Că a fi cu Hristos nu înseamnă că nu guști din furtună și hăul mâlos al morții, ci afli mereu o liniște care se naște din cuvinte. Liniștea că nu vei vedea moartea niciodată pentru că, omului credincios, cea dintâi arătare este Hristos, Domnul Cel Înviat. 

Evanghelia aceasta pe drumul Rusaliilor mai are un portic de înțelegere. Sfântul Grigorie de Nyssa ne atrage atenția, comentând rugăciunea Domnească, asupra unui amănunt. Nu tot timpul cel care spune „Tatăl nostru” se referă la Cel din Ceruri. Că există o paternitate urâtă care ocupă partea șubrezită de suflet din noi, partea în care îngăduim răului să fie mai rău și urii să refuze cunoașterea. Dacă vrem să fim ai lui Hristos, e bine să-I îngăduim să ne cunoască pe calea aflării cunoașterii Lui! Și pentru această cale de cunoaștere este nevoie de Duhul Sfânt. Suntem în așteptarea Praznicului Său. Să-i cerem să vină!