Nu avem toți mâini de grădinar, dar „grădinărim” gândurile care tot vin și încercăm să plivim cum putem mai bine. Din aceste mici popasuri putem învăța să plivim și prin colțurile inimii. Până la urmă, fiecare dintre noi este grădinarul propriului suflet, iar această perioadă este timpul curățeniei generale. Este impresionant să observi cum, în perioada Postului Mare, când încercăm să ne primenim sufletele, maicile curăță cu aceeași grijă curțile și tot ceea ce le înconjoară.

Intru în curtea mănăstirii. O găsesc pe Maica Fotinia în „biroul” ei de sub cerul liber. E de aproape 20 de ani în mănăstire și de 10 ani „paznic” peste cei 400 de trandafiri. Peste toate florile Văratecului. E un om zâmbitor și senin. Originară din Vrancea, a ajuns aici în 2007 dintr-o rânduială pe care o numește, smerit și simplu, „a lui Dumnezeu”. Voia la Agapia, dar n-a răspuns nimeni la telefon. „Și atunci, în minte a apărut Văratecul”, povesteștea ea. 

După ascultare la lumânări, la bucătărie, la beci… de zece ani „croiește” grădini. Nu este florar de meserie. Înainte de călugărie lucra în croitorie, la Focșani. Degetele care odinioară mânuiau acul și ața mângâie acum pământul și florile. „Unde e nevoie, acolo suntem: bucătărie, beci, măturat...”, spune ea, oferindu-mi o definiție scurtă a smereniei care nu stă la discuții.

Maica mă poartă pe alei și îmi arată ordinea locului. Este responsabilă doar de curtea mănăstirii. „Eu sunt doar în curtea mare: cu măturatul, cu greblatul, cu curățatul, cu tot ce ține de ea”. Paznicii mănăstirii o ajută la cosit iarba toată vara. Este și un domn care o ajută la tuns coroanele copacilor. „Uitați, aici e Ginkgo Biloba”, spune maica, arătând spre un arbore care pare să nu aibă ce căuta în inima Moldovei. E un arbore tropical, dar s-a aclimatizat. O explozie de frumos care ascunde, însă, o luptă continuă cu grijile, cu dăunătorii și cu capriciile vremii.

Știe fiecare floricică, iar ele par să o recunoască. Maica le știe durerile. Se apleacă cu grijă deasupra unui strat, mângâind cu privirea primele semne de viață. O întreb dacă plantează totul din nou în fiecare an. Deși „calendarul” naturii spune că semințele se pun în pământ abia în aprilie, când nu mai este îngheț la sol, maicile pregătesc toate mai din timp, într-o seră. „Sunt flori specifice mănăstirii noastre: crăițe, panseluțe, petunii, ochiul-boului. Nu sunt perene, ci le punem an de an. Le creștem din semințe, cu multă răbdare, în seră, până când pământul e gata să le primească.” E, așadar, un întreg proces. 

Grădina nu e lăsată la voia întâmplării. În arhitectura ei regăsești principii de geometrie: ronduri îngrijite, forme circulare care adăpostesc zeci de specii așezate cu precizie. Printre ele, zăresc brândușe galbene și mov care sparg monotonia ierbii uscate. Maica Fotinia continuă să-mi arate și vecinele acestor brândușe: „Iar acestea sunt primule, au ieșit pur și simplu din iarbă. Avem și mov în partea aceea. Uitați, și câțiva ghiocei grăsuți acolo!”.

Ce m-a învățat maica în câteva minute e că florile nu se grăbesc. Nu se iau la întrecere. Unele sunt vestitoare timpurii, sfioase în fața ultimelor zăpezi, altele așteaptă soarele dogoritor de iulie. Fiecare își cunoaște timpul, dar toate înfloresc spre un scop comun: înfrumusețarea casei Domnului.

Ne oprim și observ zambilele. Sunt încă mici, abia li se văd capetele buclate. „După ce trec, le înlocuiesc cu altele”, explică maica. Grădina nu rămâne niciodată pustie, așa cum nici sufletul hrănit cu rugăciune nu rămâne ca un deșert.

Privesc și doar mă minunez. Totul este un dar. Și o oglindă a vieții noastre trecătoare. Florile rămân exemple. Ele nu cer nimic imposibil, dar oferă totul: culoare, parfum și frumusețe, câtă vreme le este îngăduit să stea pe acest pământ. Însă rodul lor depinde de ceea ce primesc: de hrană, de apa oferită cu măsură și de iubirea celui care le îngrijește. Așa este și omul. Crește și dăruiește în măsura hranei sufletești pe care o primește.

Pe tot parcursul plimbării noastre prin curtea mănăstirii, observ cum, ori de câte ori poposim în fața unui rond sau depănăm firul unei lecții adunate în anii de călugărie, ochii maicii Fotinia se îndreaptă rapid spre cer. E un gest firesc, o căutare a Celui care îi dă toată puterea. Nici măcar ramele ochelarilor nu reușesc să ascundă bucuria pe care o poartă în privire. 

În spatele lentilelor se găsește certitudinea pe care nu o găsești în cărțile de horticultură. Maica Fotinia nu îngrijește doar o grădină, ci cultivă un colț de Rai. Cerul spre care privește atât de des nu este doar decor, ci destinație. Pentru a face floarea să înflorească, trebuie mai întâi să înveți să privești în sus.

Mergem mai departe printre straturi. „Acolo sunt crinii care, tot așa, ies mai târziu.” Aveți și flori de toamnă?, mă întreb. „Da, sunt dumitrițele. Li se spune așa pentru că înfloresc chiar de Sfântul Dumitru. Ele rezistă până dă zăpada. După aceea, gata, se ofilesc.”

Ne oprim la șirurile de trandafiri care înconjoară grădina. Curățarea lor este prima și cea mai importantă activitate a primăverii. Maica explică cum arată acest proces: „Se desface până la rădăcină și se înlătură tot ce este uscat, bolnav sau bătrân. La final, se face forma asta rotundă”. Sunt trei feluri de trandafiri la Văratec: cei obișnuiți, cei atârnători și cei agățători – care îmbracă cele aproape 30 de scări de lemn de lângă zidul din stânga și care au o altă îngrijire. 

De-a lungul anilor, maica a învățat să le citească nevoile: dacă le dai prea multă apă, suferă și fac mucegai, dacă îi uiți în secetă, se îmbolnăvesc, frunzele se îngălbenesc și apar dăunătorii. Totul stă în măsură și în atenția constantă.

„Eu vă spun sincer, cred că plantele au mai multe boli decât noi”, oftează ea, amintindu-și cum a pierdut 50 de trandafiri într-un singur an din cauza unei infestări: „Am avut cazul acum câțiva ani, nici nu știam că există așa ceva. A trebuit să-i scot pe toți și să pun alții noi. Toată planta trebuie supravegheată, ca omul care se îmbolnăvește”.

Dacă primăvara este despre curățare, vara aduce o altă rânduială, mult mai aspră. Iarba trebuie cosită la fiecare două săptămâni, iar curtea măturată zilnic, căci firele verzi se împrăștie peste tot. Munca cea mai migăloasă rămâne însă la rădăcina florilor: la fiecare trandafir în parte buruiana trebuie scoasă manual, cu lopățele mici.

Majoritatea oamenilor iubesc trandafirii. Sunt frumoși, dar parcă sperie des prin țepii lor. Într-o lume care se plânge adesea de asprimea spinilor, Maica Fotinia privește lucrurile cu o înțelepciune dobândită printre straturi: „Oamenii au țepi mai greu de rupt… și noi avem țepii noștri”.

Deși ar fi idilic să credem că o grădină de mănăstire crește singură, hrănită doar de rugăciune, Maica Fotinia ne trezește rapid la realitate. Este o luptă continuă, aspră cu paraziții și cu neputințele pământului. Dar dincolo de tratamente și de insecticide, în grădina de la Văratec adevărata lucrare se face prin „tăierea voii”. Maica îmi împărtășește cu simplitate esența celor zece ani de ascultare printre flori: „Înveți că nimic nu poți face fără voia lui Dumnezeu. Sunt momente când trupul te lasă, când ți-e rău, dar cu binecuvântare reușești să faci într-o singură zi atâtea lucruri, de nu-ți vine să crezi nici ție”. Este dovada că, atunci când pui ascultarea mai presus de propria putere, nu înflorește doar grădina sub mâinile tale, ci și înlăuntrul tău.

În liniștea amiezii, îmi trec prin minte cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc. El obișnuia să spună că femeile sunt asemenea florilor: toate sunt frumoase, însă fiecare în felul ei unic. Cu adevărat, nu există floare urâtă, așa cum nu există suflet fără de rost. Există doar flori care așteaptă să fie înțelese. Părintele ne învăța că secretul stă în abordare: în funcție de modul în care o privești, floarea își deschide petalele și îți dăruiește mirosul ei. Dacă o atingi cu asprime sau dacă o ignori, se ofilește în tăcere. Dar dacă îi oferi atenție, răbdare și acea dragoste jertfelnică pe care o vezi aici, la mănăstire, floarea îți dăruiește întreaga ei frumusețe. 

Așa se întâmplă și cu oamenii pe care îi întâlnim. Suntem, fiecare dintre noi, o floare în grădina Creatorului… așteptând ca cineva să ne privească cu bunătate, pentru a putea înflori.

O întreb pe maica dacă are o floare preferată. Zâmbește. Nu poate alege. Îi plac ghioceii „grăsuți”, brândușele mov care au ieșit singure din iarbă. „Nu pot să fac diferența. Toate îmi sunt dragi. Când vezi liliacul înflorit, te duci să-l miroși. Vezi o primulă, la fel. Nu poți face diferențe.” Și-n tot acest context, poate că cel mai onest moment al discuției noastre a fost despre durere. O doare inima când cineva rupe o floare. Îi este greu chiar și să taie florile pentru a le pune în vaze. Nu se sfiește. Spune cu mâhnire în voce: „Mă doare să îi tai. Mă doare când văd unul rupt sau bolnav”.

În fața bisericii mari, în jurul statuii Doamnei Safta Brâncoveanu, sunt plantate lalele speciale aduse tocmai din Olanda. Maica privește cu admirație spre chipul doamnei și rostește aproape șoptit: „Se spune că erau preferatele ei”. De aceea le-a așezat acolo, de jur-împrejur. 

Chiar la intrare, un dud „pletos” atrage privirile tuturor. Este un copac special, adus acum vreo 40 de ani, la care toți copiii aleargă cu bucurie. Mai este și o livadă a mănăstirii, dar de aceea se ocupă altă măicuță, căci e în altă zonă.

Într-un spațiu atât de plin de culoare și viață, prezența albinelor pare de la sine înțeleasă. Totuși, un detaliu mă uimește: în toți acești zece ani de când trudește printre ele, nicio albină n-a înțepat-o.

Toate aceste flori sunt, în felul lor, medicamente pentru ochi și hrană pentru suflet. Cât despre medicina trupului, maica îmi explică, „Aici nu prea putem pune plante medicinale, nu ne ajută solul”. Singura excepție este lavanda care își găsește loc în două-trei tufe într-un colț central al curții, răspândind aroma ei liniștitoare la timpul potrivit.

Printre clădirile vechi, dar frumos îngrijite, descoperim la fiecare pas alte minuni ale naturii. Iasomie, merișor și doi copaci de magnolie care străjuiesc un colț liniștit. Mugurii lor, mici și îndrăzneți, dau semne de viață; unul mai grăbit, celălalt mai răbdător. La magnolii nu e nevoie de tratament aparte, doar de scos buruiana și de săpat puțin la rădăcină. Privind spre ele, gândul îmi fuge involuntar la magnolia de pe Bulevardul Ștefan cel Mare, cea care înfrumusețează fațada Catedralei Mitropolitane din Iași.

După zece ani în grădină, ce lecții i-au oferit florile? Maica Fotinia nu stă pe gânduri. Multe. Însă cea mai importantă este că nimic nu putem face fără voia lui Dumnezeu. „Fără binecuvântare, orice am face, nu iese nimic. Toate sunt la Dumnezeu și la Maica Domnului.”

Este fascinant cum drumul ei s-a schimbat radical. Acasă, în Vrancea, era ocupată cu școala, iar mai apoi cu croitoria. Nu s-a gândit niciodată că va ajunge să „croiască” grădini. Totuși, tatăl ei o pregătea pentru mănăstire fără să știe, prin sarcinile clare pe care i le dădea: „tu faci aia, tu aia”. Acolo, în copilărie, a învățat prima și cea mai grea lecție: ascultarea.

Pentru Maica Fotinia, grădina nu este un peisaj de revistă și nici doar o fotografie reușită care să deschidă un articol, ci un drum spre mântuire, o ascultare primită cu dragoste de la Maica Stareță. 

„Ce înseamnă acest loc pentru sfinția voastră?”, o întreb în prag de plecare. „Mântuire și ascultare”, răspunde fără nicio ezitare. Dar, mai ales, ascultare. Și dăruire, căci fără ea, aici nu poți face nimic.

Plec de la Văratec cu un singur gând: florile sunt creația Lui, pline de frumos și de sănătate. Când le vezi, te înviorezi și înțelegi că frumosul acesta nu e întâmplător, ci vine de la Dumnezeu. Dacă uimirea ne este atât de mare de fiecare dată când pășim într-o grădină de mănăstire, oare cum va fi, cu adevărat, în Grădina Raiului?