Aici, la Tarcău, de-a lungul pustiei, erau mai mulţi schimnici, adică monahi care au primit schima mare. În amintirea călugărilor pe care îi are astăzi Mănăstirea Sihăstria Tarcăului, ei au rămas şi rămân făclii nestinse şi modele. Ghidaţi de Părintele Zaharia, purcedem pe urmele a doi dintre ei: Părintele Nicodim şi Părintele Pahomie. Cel din urmă a pustnicit într-o poiană cu mentă din belșug, pe care el o împărțea ca binecuvântare pelerinilor și căutătorilor de sfat, spre îndreptare.  

Părintele Pahomie mai avea un frate sihastru, Părintele schimnic Onufrie de la Mănăstirea Sihăstria de Neamț, trecut şi el la Domnul. Fusese o perioadă stareţ la Rarău şi se retrăsese. Căsuța în care a viețuit Părintele Nicodim trei decenii se află dincolo de râu, într-o poiană, în pădure. Însă doar un perete din bârne i-a mai rămas în picioare. Sunt 15 ani de când Părintele a părăsit-o, mutându-se în cereștile lăcașuri.

Părintele Nicodim, om de rugăciune

Părintele Zaharia l-a prins în ultimii trei ani de viață și mărturisește că Părintele Nicodim a fost om de rugăciune. „Nu-l iscodeam niciodată privind cele din lume. Mergeam să-i mai cer sfatul, ca duhovnic. Nu căuta să aibă alte preocupări decât rugăciunea şi să fie retras”, spune ieromonahul.

Ca să-şi ocupe timpul care îi mai rămânea liber, sihastrul avea o menghină și mai făcea dulgherie și tâmplărie, asamblând mici butoiaşe. „Îmi amintesc că în primii ani când am venit la mănăstire, aveam un căruţ cu roţi de lemn, făcut tot de părintele. Mergea el cam hurducat şi l-am folosit o vreme la cărat lemne”.

Se pare că Părintele Teofan Crăciun a fost cel mai vechi vieţuitor. El a fost egumen la Tarcău mai bine de patru decenii. Mai târziu s-a retras din scaun, trăind în continuare ca viețuitor aici, undeva într-o poiană.

Ceata călugărilor de la Tarcău

În cimitirul Mănăstirii Sihăstria Tarcăului, i-am regăsit pe unii dintre viețuitorii trecuți la Domnul după 1960, înscriși pe crucile mai mici sau mai mari: Părintele Pangratie Preotu, protosinghel, care l-a călugărit pe părintele stareț Grigorie, Părintele Serafim Ciurea – schimonah (se spune că a fost un pustnic îmbunătăţit; și Părintele Cleopa vorbeşte despre el), monahul Ioanichie Alexandroaia, preotul Gherasim Condurat, ieromonahul Nifon Roșu, preotul Crăciun Thoader (Teofan), monahul Spiridon Tuvene, ieromonahul Nicodim Grosu, monahul Arsenie Rusu. La căpătâiul mormântului Părintelui Spiridon este un copac, plantat chiar de cuvioşia sa.

Crucile făcute din șine de tren

Părintele stareț Grigorie își amintește de părinții Teofan, Xenofon, Spiridon, Gherasim și Nifon, care erau la Tarcău din anul 1954. Fiind puțini, călugării dintru început ai schitului au fost îngropaţi şi în jurul bisericii. Acest fapt este întărit și de Părintele Zaharia:

„Se spune că monahii din obşte, încă de la întemeierea mănăstirii, ar fi îngropaţi în apropierea bisericii, puţin mai încolo de altar. Şi astăzi stau mărturie nişte moviliţe, dar cruci nu sunt, pierzându-li-se urma în perioada comunistă. Mai știm că între cele două Războaie Mondiale, în apropierea bisericii Mănăstirii Sihăstria Tarcăului, pe atunci schit, s-a aciuat o colonie interesată de exploatarea forestieră. De aici şi mulţimea mirenilor din cimitor”. 

Într-adevăr, îți atrag atenția unele cruci făcute din șine de tren, pe timpul războiului, iar explicația tot Părintele Grigorie avea să mi-o dea: „Existase cândva o cale ferată aici și de bună seamă s-o fi dat și vreo bătălie, căci monahii, atunci când sunt nevoiți să mai sape vreun mormânt, găsesc gloanțe și proiectile”.