† IOAN CASIAN

din mila lui Dumnezeu

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei

Iubitului cler și dreptslăvitorilor creștini,

pace și bucurie de la Hristos Domnul Cel Înviat,

iar de la noi arhierească binecuvântare.

„Și Iisus i-a zis: Eu sunt învierea și viața;

cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.

Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac.” 

(Ioan 11, 25-26) 

Preacuvioși și Preacucernici Părinți, Preacuvioase Maici,

Iubiți credincioși și credincioase,

Hristos a înviat!

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este sărbătoarea centrală mult așteptată în fiecare an de către toți creștinii Bisericii Ortodoxe. În jurul acestei sărbători gravitează întregul ritm liturgic al anului bisericesc. Ea ne comunică faptul că evenimentul Învierii lui Hristos este cel care rânduiește toate în viața omului și în întregul univers.

În noaptea pascală a luminii creștinul proclamă împreună cu întreaga comunitate creștină că „Hristos a înviat!”.Această strigare este adresată nu numai creștinilor, ci tuturor oamenilor din întreaga lume pentru că Hristos a înviat pentru totul omul; a înviat pentru a-i oferi posibilitatea îndreptării, răscumpărării și mântuirii; a înviat pentru a-i redeschide ușile raiului închise de la căderea în păcat.

Cum și prin cine se face această lucrare minunată a învierii noastre?

„Căci Dumnezeu Cel Atotputernic ne va învia din morți prin Domnul nostru Iisus Hristos – spun Constituțiile apostolice -, după a Lui nestrămutată făgăduință, și ne va dărui învierea împreună cu toți cei care au adormit de la începutul lumii. Și deci vom fi precum suntem acum în forma noastră actuală, fără imperfecțiune și stricăciune. Pentru că vom învia nestricăcioși: fie că murim pe mare, fie că suntem împrăștiați pe pământ sau sfâșiați în bucăți de animale sălbatice sau păsări, El ne va învia prin puterea Lui. Pentru că întreaga lume este ținută împreună de mâna lui Dumnezeu.”[1]

Începutul învierii noastre este lucrarea lui Dumnezeu. Experiența umanități dinaintea venirii lui Hristos este una de suferință profundă datorită fragilității firii omenești, păcatului și neputinței pe care omul le-a simțit în mijlocul vicisitudinilor vremii. Prorocul David rezumă această constatare și o exprimă în strigătul pe care îl înalță către Dumnezeu: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine” (Psalmi 140, 1). Biserica și-a împropriat ca și comunitate această rugăciune și acest dialog cu Dumnezeu exprimându-le în slujba Vecerniei. În același timp omul a simțit de-a lungul timpului și binecuvântarea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu: „Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam. Mai înainte de ce s-au făcut munţii şi s-a zidit pământul şi lumea, din veac şi până în veac eşti Tu.” (Psalm 89, 1-2). Iar într-un alt psalm se spune: “Cântați Domnului cântare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul. Mântuitu-l-a pe el dreapta Lui şi brațul cel sfânt al Lui. Cunoscută a făcut Domnul mântuirea Sa; înaintea neamurilor a descoperit dreptatea Sa.”(Psalmi 97, 1-3).

Iată cum textele Sfintelor Scripturi ne conduc progresiv la concluzia nevoii de Dumnezeu a omului în toate împrejurările vieții. Învățătura Sfinților Apostoli bazată pe experiența concretă a întâlnirii cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, mort și înviat, ne arată că la baza restaurării și învierii noastre stă mai întâi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Învierea lui Hristos, cu natura lui omenească luată din Fecioara Maria, ne oferă nouă posibilitatea ca umanitate să revenim la strălucirea cea dintâi, la chipul și asemănarea cu Dumnezeu pentru care Acesta ne-a creat. A fost și este încă o cale lungă pentru a împlini personal acest lucru. A fost pentru că umanitatea a experimentat pentru mii de ani neputința, suferința și moartea, dar și bucuria, binecuvântarea și ajutorul lui Dumnezeu. Temelia învierii noastre pentru viața veșnică a fost pusă deja prin Învierea lui Hristos a treia zi din mormânt. Dar mai este încă o cale lungă până la înviere din morți a tuturor, până la judecată finală și viața veșnică, care vor veni la timpul cuvenit.

Dacă temelia învierii și desăvârșirii noastre a fost pusă deja prin Învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, rămâne încă a realiza datoria noastră personală și comunitară a credinței și faptei așa cum spune Sf. Ap. Pavel pentru a împlini „în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Coloseni 1, 24). Toate se întâmplă datorită purtării de grijă a lui Dumnezeu cu participarea noastră personală.

Dacă Dumnezeu împlinește în Hristos învierea noastră, în ce fel omul participă la lucrarea lui Dumnezeu?

„Odată ce El a explicat puterea tainei Sale și a arătat clar că El este prin fire viața și adevăratul Dumnezeu, - spune Sf. Chiril al Alexandriei - El cere acordul credinței, astfel stabilind un model pentru biserici în acest sens. Trebui să mărturisim taina măreață nu aruncând cu cuvinte goale în aer, ci trebuie să înrădăcinăm credința în inimă și minte iar mărturia noastră să fie rod al acestui fapt.”[2]

Omul poate intra în această experiență de pregustare a vieții veșnice încă de aici de pe pământ în Biserică prin credință. Dumnezeu ne oferă credința ca punte de legătură între el și om, între viața cea nouă restaurată în Hristos și cea de zi cu zi marcată de păcat. Creștinii, comunitățile eclesiale în general, încep să-și modele și să-și trăiască viața după cuvântul lui Dumnezeu izvorât din întâlnirea cu El. Credința în Dumnezeu, în Învierea lui Hristos pentru mântuirea noastră, devine elementul fondator și temelia noii noastre vieți de fiecare clipă. Dacă înaintea acestui moment, viața omului era condusă de grijile și gândurile lui imanente, de preocupările lui mărunte fără nicio perspectivă clară a veșniciei, începând cu momentul Învierii lui Hristos și credinței în El, viața omului capătă o nouă perspectivă și forță. Cuvintele goale de har înainte, devin purtătoare de mărturisire și vectori ai mesajului mântuitor al lui Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt.

Spune Sf. Chiril al Alexandriei că omului nu-i trebuie o credință care să rămână o formulă abstractă sau mărturisire goală.Credința, în general, și, mai ales, credința în Învierea Domnului trebuie înrădăcinată în minte și în inimă. În felul acesta viața noastră, gesturile noastre, vor deveni expresii ale acestei credințe reflectată în fapte. Mărturia noastră despre Învierea lui Hristos va deveni în consecință expresia crezului și a trăirii noastre profunde. Ele vor deveni transparente pe chipul nostru și în faptele noastre. Viața omului devine o viață nouă transfigurată asemeni chipului lui Hristos descoperit celor trei Apostoli – Petru, Iacob și Ioan – pe Muntele Taborului la schimbarea la față.   

Cum se prezintă viața noastră transfigurată din noua perspectivă a lucrării interioare a lui Dumnezeu prin Fiul Său?

Iată cum Sf. Atanasie cel Mare Îl prezintă pe Hristos într-una din omiliile sale ca semnificație și conținut al vieții celei noi a omului restaurat: „Eu sunt vocea vieții care trezește morții. Eu sunt buna mireasmă care o îndepărtează pe cea urât mirositoare. Eu sunt vocea bucuriei care îndepărtează tristețea și necazul. ... Eu sunt odihna celor care sunt în suferință. Celor care sunt ai Mei, le dau bucurie. Eu sunt bucuria întregii lumi. Le dau bucurie tuturor prietenilor Mei și Mă bucur cu ei. Eu sunt pâinea vieții.”[3] Marele Părinte alexandrin subliniază în cuvântul său întreaga esența a ceea ce Hristos este pentru noi. El este ceea ce omul a pierdut prin păcat și redobândește prin înviere. El este în primul rând viața cea adevărată, viața dumnezeiască, pe care omul a pierdut-o prin căderea în păcat. Îndepărtându-se de Dumnezeu prin neascultare, omul se îndepărtează de izvorul însuși al vieții sale. Sărăcirea această imediată omul o resimte prin rușinea ascunderii de fața lui Dumnezeu, rușine care însă îi răsună în conștiință ca un ecou prezent permanent și ca o umbră care îl apasă pururea. Viața veșnică, pierdută prin moartea pătrunsă prin păcat, îi este redăruită prin Învierea lui Hristos. 

Odată cu moartea știm că în firea umană pătrunde patima și lucrarea urât mirositoare a păcatului. Prin Învierea lui Hristos, mireasma cea bună a veșniciei începe din nou să fie resimțită de om în viața sa. Ea începe în Biserică prin Sfintele Taine și întreaga lucrarea sfințitoare a ei la care creștinul participă. În ea este prezentă lucrare răscumpărătoare și mântuitoare a lui Hristos.

Din această viață nouă împărtășită de Dumnezeu nouă, izvorăște bucuria luminii vieții celei veșnice. Primul lucru pe care Hristos dorește să-l împărtășească cu femeile mironosițe dis-de-dimineață este bucuria: „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat.” (Matei 28, 9). Bucuria izvorăște din întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu care ne dăruiește mântuirea. Este bucuria împărtășită a comuniunii pierdute cândva și regăsite în Hristos. Ea îndepărtează tristețea și necazul semne ale depărtării de Dumnezeu.

Consecința gustării bucuriei dumnezeiești este dobândirea odihnei spirituale. Odată ce legătura centrală și fondatoare existenței omului – legătura cu Dumnezeu – este restabilită, omul se odihnește de toate frământările sale. Grijile, preocupările, nesiguranța și neajunsurile omului dispar pentru că reapare în el simțirea purtării de grijă a lui Dumnezeu în Fiul Său și în Duhul Său Cel sfânt. Hristos poartă pe umerii Săi întreaga umanitate iar Duhul Sfânt o transfigurează prin harul dumnezeiesc care lucrează sinergic cu voința omenească.

Hristos este bucuria întregii lumi pentru că este izvorul a toate. Prin Învierea Lui, omul și lumea își regăsesc viața și suflarea cea adevărată; își regăsesc strălucirea și firescul pe care le-au primit la creație.    

Iubiți frați și surori întru Domnul, 

Suntem în Anul Omagial al pastorației familiei creștine și Anul Comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame).

Familia este temelia societății noastre. Este mediul în care fiecare dintre noi am văzut lumina zilei, am crescut și am primit și învățat primele rudimente ale vieții. Familia creștină este cea care oferă primele elemente ale credinței prin practica și felul de a fi pe care copii le văd de la început în exemplul părinții lor. De asemenea, familia este prima formă de comuniune care reflectă generozitatea lui Dumnezeu printre noi. Părinții sunt primii care dăruiesc din timpul și bunurile lor copiilor pentru a-i ajuta să crească și să se dezvolte.

Sf. Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae vorbind despre familie, spunea: „Principiile de viață sădite în noi în casa părintească, prin exemplul și prin îndemnul părinților, persistă în sufletul nostru cu o tenacitate ce nu poate fi biruită durabil de nici o influență ulterioară. ... Ce este primit în casa părintească rămâne însă în tine neclintit și scump.”[4] Iată cât de importantă este familia pentru fiecare dintre noi. De aceea, să dăruim din timpul nostru celor mai apropiați ai noștri spre zidire și întărire sufletească.

Anul comemorativ 2026 este cel al sfintelor femei care au dat mărturie în diferite feluri despre credința creștină într-un context de cele mai multe ori nefavorabil sau chiar opus Bisericii. Ele au avut îndrăzneala cea bună a credinței. Ele au călătorit pe marea acestei vieți cu neajunsurile și furtunile ei ideologice, sociale sau politice, dar au biruit prin mărturisire și viață. În felul acesta ele au devenit repere și chipuri ale luminii dumnezeiești reflectată și întrupată în viața lor smerită, de cele mai multe ori ignorată de mai-marii vremurilor sau de cei din jur, viață însă rămasă verticală și dreaptă.

Să folosim acest an dedicat familiei și exemplului mărturisitor al femeilor sfinte spre întărire atât în rândul familiilor noastre, cât și în viața noastră personală după chipul celor pe care le cinstim în mod special în acest an.

În această perioadă luminată de sărbătoarea Învierii, suntem chemați să ne apropiem mai mult de Hristos, primind cu inimă deschisă darurile pe care ni le oferă. Să trăim cu recunoștință bucuria vieții și a mântuirii pe care El o dăruiește în Biserică, iar lumina Învierii Sale să ne înnoiască sufletele și să aducă pace, speranță și binecuvântare în viața fiecăruia dintre noi.

„Harul să fie cu voi toți. Amin.” (Evrei 13, 25).

 HRISTOS A ÎNVIAT!

Al vostru frate către Hristos Domnul rugător,

† IOAN CASIAN 

[1] Constituțiile Apostolice 5.1.7 în Vechi comentarii creștine (Noul Testament IVb / Ioan 11-21). InterVarsityPress: Downers Grove (Il) 2007, p. 14, col. 1 

[2] Sf. Chiril al Alexandriei. Comentarii la Evanghelia de la Ioan (vol. 2). InterVarsityPress: Downers Grove (Il) 2015, p. 88, col. 1

[3] Sf. Atanasie cel Mare. Omilie la învierea lui Lazăr în Vechi comentarii creștine (Noul Testament IVb / Ioan 11-21). InterVarsityPress: Downers Grove (Il) 2007, p. 13, col. 2 

[4] Dumitru Stăniloae. Cultură și duhovnicie (vol. 1). Ed. Basilica: București 2012, p. 180-181