† NESTOR

Prin Harul lui Dumnezeu,

Episcopul Devei şi Hunedoarei

Preacucernicului cler,

Preacuviosului cin monahal şi

Dreptmăritorilor creştini:

Frățească îmbrățişare cu prilejul

Slăvitului Praznic al Învierii Domnului!

HRISTOS A ÎNVIAT!

Dreptmăritori creştini,

Praznicul cel mult așteptat și plin de bucurie al Învierii lui Hristos ne este dăruit de Dumnezeu și anul acesta, iar mărturisirea publică a minunii care a devenit temelia credinței creștine trezește în adâncul inimilor noastre dorința săvârșirii faptelor bune, în măsura în care ne deschidem cu întreaga ființă pentru a deveni sălaș al harului dumnezeiesc și Îl lăsăm pe Duhul Sfânt să ne transforme viața printr-o renunțare zilnică și permanentă la omul cel vechi. Într-o asemenea atmosferă de lumină, Sărbătoarea Învierii ne descoperă sensul călătoriei noastre pe calea Postului Mare, la capătul căreia suntem încredințați de biruința vieții asupra morții și, totodată, de răsplata veșnică a Împărăției Cerurilor.

Cântările din această noapte, într-o alcătuire poetică și liturgică desăvârșită, ne reamintesc adevărata valoare a Jertfei săvârșite de Iisus Hristos prin Întruparea, Pătimirea, Moartea și Învierea Sa din morți și anume eliberarea omului de sub jugul păcatului și al morții, precum și refacerea comuniunii acestuia cu Tatăl Ceresc.

Dacă pentru poporul evreu Sărbătoarea Paștilor reprezenta o biruință pământească, având la origine momentul eliberării din robia egipteană sub conducerea lui Moise (cuvântul ebraic Pesah fiind tradus prin trecere), urmată de călătoria poporului ales în căutarea și redobândirea „Pământului Făgăduinței” (un spațiu terestru promis de către Dumnezeu patriarhului Avraam și urmașilor săi), pentru creștini promisiunea eliberării, la care ne cheamă și ne conduce Hristos, are ca destinație o altă moștenire, de natură spirituală și veșnică, anume patria cea cerească, Împărăția lui Dumnezeu.

Canonul Învierii, alcătuit de către Sfântul Ioan Damaschin, este unul dintre cele mai bogate texte liturgice în ceea ce privește ideea eliberării, fiecare din cele nouă cântări dezvoltând, simbolic, biruința lui Hristos.

Începutul Canonului exclamă:

„Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare!
Paștile Domnului, Paștile!
Că din moarte la viață și de pe pământ la cer
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi…”[1].

Eliberarea, descrisă aici ca un exod – a cărui imagine și tipologie o regăsim în ieșirea poporului Israel din robia Egiptului – este o trecere activă spre o altă stare de existență. Eveniment al eliberării, Învierea lui Hristos din morți atinge mai multe paliere: eliberarea din moarte,  eliberarea  din  păcat,  eliberarea  din  iad,  o realitate care se revarsă, mai apoi, asupra întregii creații și îndeamnă omul la o comuniune desăvârșită cu semenii și cu întreaga natură.

Astfel, o altă cântare a Canonului afirmă:

„Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele de dedesubt…”[2].

Și iarăși:

„Unii pe alții să ne îmbrățișăm. Să zicem «fraţilor» şi celor ce ne urăsc pe noi…”[3].

Una dintre cântări restrânge spațiul de la planul cosmic la o lucrare personală, lăuntrică, la o participare activă a fiecăruia dintre noi la misiunea pe care Hristos o împlinește, reamintindu-ne că totul se petrece acum, într-un prezent continuu, ceea ce oferă oricui posibilitatea eliberării printr-o acceptare de reînnoire a vieții:

„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine…”[4].

Cinstiți creştini hunedoreni,

Robia istorică trăită de poporul ales în Egipt, apoi în Babilon, iar mai pe urmă sub jugul stăpânirii romane, chip al robiei duhovnicești sub imperiul morții și al iadului, își regăsește sensul eliberator în dimensiunea duhovnicească a vieții. Odată cu venirea Mântuitorului, eliberarea omului capătă un alt sens, diferit de cel așteptat până astăzi de poporul evreu, anume eliberarea dintr-o robie spirituală, pregătitoare pentru dobândirea vieții celei veșnice, o eliberare care se realizează în urma unui război nevăzut. Prin Învierea Sa din morți, Hristos cu adevărat ne-a eliberat din robia păcatului și a morții în sens profund, teologic și existențial, deschizându-ne o cale și învățându-ne cum putem deveni și noi liberi împreună cu El.

Din păcate, pentru omul contemporan robia nu este cauzată, în cele mai multe situații, de factori externi, ci de mirajul unei false libertăți. Eliberarea omului de propria „libertate” este una dintre temele profunde ale reflecției creștine asupra condiției umane. La prima vedere, ideea pare paradoxală: Cum poate fi omul eliberat de ceva ce reprezintă însăși demnitatea sa? Și, totuși, atât gândirea patristică, cât și teologia modernă arată că libertatea poate deveni o povară atunci când este trăită egoist și ruptă de Adevăr (adică de Hristos Însuși).

Din perspectiva Părinților Bisericii, libertatea este un dar dumnezeiesc, parte a chipului lui Dumnezeu în om. Ea nu înseamnă simpla posibilitate de a alege orice, ci capacitatea de a alege binele și de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „omul este cu adevărat liber când nu este rob al patimilor”[5], iar Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că „nu păcatul ne stăpânește prin fire, ci prin nepăsarea voinței noastre”[6]. Aceste observații arată că libertatea folosită greșit se transformă în robie,  iar omul devine stăpânit de dorințe egoiste și de patimi, pierzându-și unitatea interioară. În această stare, libertatea nu mai împlinește omul, ci îl închide în sine însuși.

Sfânta Scriptură confirmă această realitate spirituală, iar Mântuitorul ne avertizează spunând: „Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului” (Ioan 8, 34). Apoi tot El ne oferă și soluția, arătându-ne că libertatea poate fi vindecată și redobândită prin adevăr și har, spunând: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul  vă va face liberi” (Ioan 8, 32). În aces sens și Sfântul Grigorie de Nyssa arată că „desăvârșirea libertății este statornicia în bine”[7]. Astfel, eliberarea nu înseamnă pierderea libertății, ci transformarea ei: trecerea de la libertatea egoistă la libertatea care îl apropie pe om de Dumnezeu și de săvârșirea binelui.

Teologia modernă vede aceeași problemă dintr-o perspectivă oarecum diferită. Libertatea este privită mai mult ca o autonomie personală și ca o conștiință de sine, iar robia apare atunci când omul își trăiește autonomia absolut, se izolează de ceilalți și pierde sensul existenței. Eliberarea, în acest cadru, se realizează prin asumarea responsabilității, prin autenticitate și prin relații vii și active cu alte persoane. Totuși, pentru creștini mesajul fundamental rămâne comun și de netăgăduit: libertatea folosită doar pentru sine devine robie, iar libertatea autentică se manifestă în iubire și în adevăr. 

Astfel, în lumina învățăturii lui Iisus Hristos, libertatea nu este autonomie izolată, ci comuniune. Omul nu devine liber când se închide în propriul eu, ci atunci când se dăruiește, renunțând la voința egoistă și primind libertatea care izvorăște din adevăr și din iubire. Cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt elocvente în acest sens: „Libertatea adevărată este mișcarea voinței în acord cu firea și cu Dumnezeu”[8].

Dacă în mentalitatea contemporană libertatea este înțeleasă prin dorințe și orgoliu, în creștinism libertatea adevărată vine prin „lepădarea de sine”: paradoxal, pierzi ceva ca să devii mai autentic, mai desăvârșit. Într-o astfel de logică, armonizată după Voința divină, omul se eliberează cu adevărat nu pierzând libertatea, ci regăsindu-i sensul profund.

Iubiți credincioşi,

Astăzi, într-o lume frământată de amenințarea pierderii libertății (sub diferite aspecte), când menținerea unei stabilități fragile a confortului vieții constituie o preocupare esențială a societății, de Sărbătoarea Paștilor, Hristos Cel Înviat ni se înfățișează, ca în fiecare an, cu oferta adevăratei libertăți, menită să desăvârșească persoana umană; dar nu o libertate pământească, vremelnică, ci una care are valoare veșnică.

Luminați de roadele dobândite în Sfântul și Marele Post, Să-L întâmpinăm și noi pe Biruitorul morții cu inimă curată și să Îl rugăm, cu stăruință, să ne călăuzească viața spre adevărata libertate, spre adevăratul Ținut al Făgăduinței, spre Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.

Adumbriți de pacea cerească, dăruită lumii întregi de Hristos prin Sfânta Sa Înviere, Îl rog pe Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toți cu zile frumoase, de praznic. Vă îmbrățișez pe toți cu dragoste de frate și părinte, vestindu-vă omorârea morții și biruința vieții prin salutul creștinesc, plin de bucurie și speranță:

HRISTOS A ÎNVIAT!

Vă spune al vostru arhipăstor, de tot-binele doritor,

către Domnul rugător pentru mântuirea tuturor,

† Nestor

Episcopul Devei şi Hunedoarei

________________________________________
[1] „Cântarea I (glas 1)”, Penticostar, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 16.
[2] „Cântarea III (glas 1)”, Penticostar, p. 16.
[3] „Slavă… Și acum… (Laude, glas 5)”, Penticostar, p. 24.
[4] „Cântarea III (glas 1)”, Penticostar, p. 16.
[5] Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, Partea a II-a, vol. XVIII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989, p. 219.
[6] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XVII, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, Partea a I-a, vol. XXI, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 201.
[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilia VI, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, Partea a I-a, vol. XXIX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 96.
[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, Partea a I-a, vol. LXXX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983, p. 148.