Cum de au ajuns cuvintele iertării atât de umilite de „cunoscătorii” spiritului uman, de experții în mucavaua mizeriei gândirii sociale ori de neputincioșii analiști ai lumii? Cum de rânjesc mereu la decodarea iertării ca mijloc de reconstrucție a umanului ei apologeții urii și mediocrizării sistemice? Pe cine deranjează iertarea? Cum de nu mai încape în virtuțile dinamismului social? 

Duminica trecută, pe țărmul Gadarei am constatat că oamenii nu apreciau vindecarea unor semeni, chiar dacă, aflăm în alt loc de Scriptură, îi înspăimântau prin comportament ori pur și simplu îi terorizau. Vindecați de Hristos, au devenit mai curând pierdere pentru ei decât bucurie. Nu știm cum le-au povestit porcarii situația – gardienii turmei – dar e clar că Hristos nu a mai fost ascultat în Gadara. Va fi ascultat, conform spusei lui Luca, atunci când nu vor interveni „porcarii” să inflameze situația. Așa și aici. Domnul iartă păcatele, iar fariseii și cărturarii – gardienii poruncilor – cârteau, acuzându-L de hulă pe Hristos Domnul. Tratau poruncile ca pe niște turme de porci și atât. Trebuiau doar să aducă profit ori putere sau, dacă era posibil, și profit și putere. Între paznicii turmei și farisei diferența este doar de nuanță. De perspectivă și finalitate imediată. 

Domnul Hristos pe cei dintâi nu-i înfruntă. Știe că au preluat frica din îndrăciți și au transferat-o fără voie, masei de oameni din cetate. Altă parte din frică se va fi transferat în porci. Care știu cum se scapă de duhuri mai bine decât oamenii. Sau așa dau senzația. Moartea porcilor va fi fost o pierdere materială, nu neg. Dar ridicarea unul slăbănog la viață? Pe cine deranja astfel de vindecare? De ce o văd ca pe un pericol cărturarii și fariseii? Ei oricum nu dădeau doi bani pe slăbănog. Mai mult. Nici nu îl socoteau, cel mai probabil, om întreg. Pe pat fiind, nu putea fi de folos comunității, nu putea participa la rugăciunea din sinagogă și nici măcar nu putea aduce câștig Templului. Era în afara oricărei posibilități de folosire de către comunitate. 

Se simte că Hristos îi irită exact cu iertarea păcatelor. Întărită de vindecarea slăbănogirii. Remarcați că aici Hristos nu este acuzat fățiș de nimic. Nu e zi de sabat. Ei murmură în sinea lor. Minunea e aici. Hristos le aude gândurile și murmurele. Dar asta nu Îl face umil dinaintea unei puteri auto-valorizante. Ci rămâne constant în slujba voinței Tatălui. Pentru aceea împlinește cu smerenie voia Lui. Vindecare slăbănogului este voia Tatălui. Dar mai vindecă sub un aspect omul. Îl întoarce în comunitate. O comunitate care prinde glas. Recunoaște în puterea lui Iisus Hristos un lucru înspăimântător, dar care îi poartă spre doxologie, spre slăvirea Tatălui. Căci ei știu că Acela este „Cel care dă oamenilor asemenea putere”. Îi scoate din neputința nerecunoașterii Harului lui Dumnezeu și le deschide perspectiva răsturnată a lumii în care Dumnezeu – și nu porcarii, cărturarii ori fariseii – este Stăpânul adevărului și adevăratei lor vieți. 

Tare îmi place Capernaumul în această ipostază, opusă Gadarei și lumii noastre, atinsă de sindromul Gadarei. Oamenii se bucură de iertarea omului. Și o fac cu teamă, dar și cu bucurie. Cu destinderea tensionată a celui care știe că a asistat la o minune. Nu știm ce s-a mai întâmplat cu slăbănogul ridicat pe picioarele lui. Episodul următor din Evanghelie ne mărturisește că, plecând de acolo, Iisus vede un om care ședea la vamă și îl cheamă după El. Și acela Îl urmează. Iar numele lui e Matei. Cel care avea să mărturisească toate acestea pentru veșnicie...

Un slăbănog și un vameș. Cel din urmă ajuns Apostol. Atât naște în univers o astfel de minune!