Când am citit prima dată Evanghelia aceasta, eram în armată. Oamenii maturi din jur păreau că sunt depășiți de situație. Eram după Revoluție, iar totul părea că încape într-un vis. Între noi, în prag de pensionare, un colonel. Cel mai bătrân ofițer din unitate, al cărui echilibru real și profesionalism luminos ne salvaseră de la excese în timpul alarmelor repetate din starea de război a vremii. Nu cred că era neapărat un om credincios. Ori nu știu eu să fie. Avea însă o camaraderie vecină cu sutașul acesta din Capernaum. Blând, dar ferm. Bătrânm dar extrem de agil. Părea, la vremea instrucției noastre, extrem, dar extrem de plictisit. La vreme de operativitate a strălucit prin știința conducerii. Era prieten cu toți, fără a fi apropiat cu nimeni. Poate cu bătrânul nostru câine, căruia îi salutam cu mâna la caschetă trecerea prin unitate. Erau doar ei, bătrânii, la vremea prânzului, împărțind masa de la popotă a colonelului. De altfel, amândoi erau colonei.  

Într-o zim m-a chemat la el și m-a întrebat brusc: Ce mai face tatăl tău? M-am blocat. Nu știam că îl știe pe tata. El mi-a explicat. Când eram tânăr elev de școală militară, tatăl tău era frizerul unității. Într-o zi, m-am îmbolnăvit tare. Scarlatină. Eram izolat și posibilitatea de a fi vizitat de ai mei ori de contact cu lumea din jur era nulă. Doar el, încălcând toate regulile, venea, povestea un pic cu mine, îmi pasa câte o țigară sau două și apoi pleca. El mi-a curățat hainele și a spălat pentru mine tot ce aveam nevoie și tot el îmi aducea mesele. Apoi, când s-a eliberat un loc la spital, m-a căutat acolo și m-a încurajat. Nu ne-am mai văzut de mai bine de 30 de ani. 

Și totuși, știa amănunte din clipa lui de greutate. La două săptămâni, tata a venit în vizită la mine. Colonelul era ofițer de serviciu. S-a așezat lângă tata, liniștit, pe banca de la intrarea pe platou. Au povestit un pic. Am apărut eu și m-am simțit în plus când și-au luat la revedere și s-au îmbrățișat. În armată, astfel de gesturi nu prea încăpeau. L-am salutat și mi-a răspuns bătrânește, cum îi plăcea: „Hai, servus!”. Tata a recunoscut că nu și-a adus aminte de el. Era unul dintre mulții ofițeri tineri pe care îi ajutase, dar și-a amintit când i-a adus aminte de amănuntele bolii. Fusese cumplit de bolnav și tata își aducea aminte că părinții lui fuseseră sfătuiți să-i găsească un loc de veci. Scăpat de boală tânărul ofițer condusese prima tragere cu rachete în cadrul unei misiuni importante, salvase vieți și construise caractere. Avea, după cum spunea râzând, o viață de trei stele...

De ce mi-am adus aminte de povestea aceasta? Pentru a înțelege adâncul de libertate din relația sutașului cu ordonanța sa. Nu era doar o relație de poruncă și răspuns la ordin. Erau zilele toride de marș, setea și foamea, cultura acesta a răbdării împreună a toridei arșițe a pustiei ori a frigului teribil din nopțile deșertului. Erau rănile și vindecarea lor, erau morții îngropați în pământ, dar purtați în memorie. Erau toate cele legate de împlinirea unui serviciu militar, dar mai era ceva. Era încrederea care se naște din înfruntarea morții și vieții deopotrivă. 

Erau nopțile lungi de veghe, pentru ca vrăjmașul – uneori chiar din neamul lui Iisus Hristos – să nu îi surprindă. Erau zorile, gene de lumină în nopțile prelungite de așteptare. Erau așteptările lungi pe corăbii ori în care ce străbăteau drumurile Imperiului. Toate alcătuiau un zigurat de încredere și respect. Nu doar smerenia îl mișcă pe sutaș să ceară ajutorul lui Hristos. Iar Hristos se zărește pe Sine în atitudinea centurionului. Își va pune viața pentru Ucenicii Lui și pentru noi, slugi nevrednice, dar parte din „plutonul de har” al Bisericii. 

Tainic este răspunsul centurionului. Nu se simte vrednic să intre Hristos în casa lui. Îl simte ca pe un împărat, iar împăratul nu umbla prin case de centurion. În raport cu Domnul Hristos, centurionul se simte asemenea slugii sale. Și intuim în bucuria lui Hristos bucuria sutașului la vindecarea slugii sale. Sunt chit. Își dăruiesc unul altuia încredere, respect și vindecare. Personal, simt aici că bucuria Domnului nu este doar pentru frumusețea sufletească a comandantului celor o sută de ostași, ci pentru că Își regăsește în el disponibilitatea de a lucra la mântuirea oamenilor. E ceva din liniștirea furtunii și învierea fiului văduvei din Nain. E ceva din tainica înmulțire a pâinii și peștilor, din umblarea pe apă, din propria Sa Înviere. Așa simt vindecarea aceasta. Ca un înainte-ecou la toate cele ce le-a împlinit Hristos. 

S-au stins și tata și colonelul meu. Se vor fi întâlnit cu sutașul și sluga sa într-o binecuvântată parte a Raiului camaraderiei, din care izvorăște, până astăzi, smerenia iertării. E locul de întâlnire al tuturor acelora care își pun viața pentru aproapele lor aflat sub arme. Din drag de liniștea Învierii.