- Maică Siluana, în „Prima Epistolă către Corinteni”, în cap. 11, Sfântul Apostol Pavel spune că în biserică, femeia trebuie să aibă capul acoperit cu văl, iar dacă nu-şi pune văl, atunci să se tundă sau să se radă. Dar dacă femeia îşi lasă părul lung este cinste, fiindcă părul i-a fost dat ca acoperământ. Întrebare: şi în acest caz îţi mai trebuie capul acoperit? (Observ femei care numai când merg spre Sfânta împărtăşanie au capul acoperit, restul slujbei cu capul descoperit). Limpeziţi-mi, vă rog, această nedumerire.

- Măicuţă, nici eu nu mi-am limpezit această nedumerire. Vă spun, cu ruşine, că nici nu prea m-a preocupat. Eu am încredere că Dumnezeu lucrează ca o mamă şi ca un tată şi că lucrează prin duhovnicul fiecăruia. Şi fiecare dintre noi avem vârste duhovniceşti diferite şi putinţe dife­rite. Şi dacă duhovnicul te lasă fără băsmăluţă pe cap, înseamnă că nu vrea să te alunge din Biserică. Pentru că s-ar putea să fie doamne care să plece de la biserică, pentru ca au fost obligate să-şi acopere părul. Nu pot. E o neputinţă. Ce facem cu oamenii neputincioşi? Aşteptăm să devină putincioşi. Nu cerem unui copil să facă ce face un om mare. Foarte mulţi oameni mari în Biserică sunt copii din punct de vedere duhovnicesc. Să avem grijă. Putem să pierdem oameni ai lui Dumnezeu de mare va­loare, alungându-i printr-o observaţie dură sau chiar rău­tăcioasă... învăţătură da, să dăm, dar cu rugăciune, cu ascultare de duhovnic... Dar, în general, eu asta vă sfătu­iesc: să-i lăsăm pe părinţii noştri duhovnici să rându­iască - unii sunt mai severi, alţii sunt mai puţin severi, unii sunt îngăduitori până peste poate, alţii sunt severi până peste poate. Dumnezeu rânduieşte ca fiecare să ajungă la duhovnicul lui şi Dumnezeu vorbeşte prin părintele duhovnic. Noi să fim fraţii lui şi să nu fim fraţii cei mari. Amintiţi-vă că fratele cel mare, cel care a rămas acasă şi n-a plecat să-şi petreacă viaţa în desfrâu, nu s-a purtat duhovniceşte şi n-a fost pe placul tatălui când i-a făcut reproşuri că n-a mâncat şi el un ied cu prietenii săi... E uimitor! El n-a rămas acasă pentru că era bucuros să fie cu tatăl său, ci a tot numărat câţi iezi ar fi putut să mănânce şi el cu desfrânatele, dacă pleca... Să ne cer­cetăm conştiinţa când ne uităm la fratele nostru, la sora noastră, la copilul care intră în biserică. Eu sunt de acord cu orice. Găsesc un afiş pe mânăstire că „Aici nu se intră cu cercel în nas!” şi zic: „Slavă Ţie, Doamne, găsesc afiş că «puteţi intra oricum, Dumnezeu vă iubeşte!», slavă Ţie, Doamne!”. Mă mai întreabă câte unul: maică, e păcat că mi-am pus cercel în nas? Nu, maică, e păcat că ţi-ai găurit nasul. Că cercelul cade, îl muţi, dar gaura rămâne şi o să-ţi pară rău mai târziu. Sunt oameni care s-au tatuat şi le spun: tatuaţi-vă şi voi cu pixul, ca apoi să vă puteţi spăla, că pe urmă nu mai poţi să scoţi de acolo. Aşadar, să avem răbdare şi să cerem dragoste de la Domnul! În mulţi dintre aceşti copii duhovniceşti, chiar dacă sunt bătrâni, se ascund Sfinţi. Nu ştim. Când Dumnezeu nu-l lasă pe unul să intre, nu-l lasă cum n-a lă­sat-o pe Maria Egipteanca, dar şi când o lasă, no, merge pe apă! Să avem încredere că Dumnezeu lucrează cu noi şi noi să contribuim la lucrarea lui Dumnezeu: să ne rugăm, să dăm un sfat, să certăm, toate în Domnul, cu iubirea Lui. Cert un tânăr, sau un copil, sau o tânără pe care le cunosc, care ştiu că înţelege ce-i spun.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 41-43)