În inimă domneşte pacea lui Dumnezeu: „Şi pacea lui Hristos... să stăpânească în inimile voastre" (Coloseni 3, 15).

Inima este chitara, coardele ei sunt simţirile, iar pana este mintea, „care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu; din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti" (Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, cap. 3, Filocalia, vol 8, pp. 227-228).

Inima este izvorul din care, prin rugăciune şi căldură a simţirii harice, ţâşneşte apa „din Duhul de viaţă dătător" (Sf. Grigorie Sinaitul, Scrieri, p.82 sq).

Inima este omul cel tainic (Sf. Grigorie Palama, Către Xenia. Filocalia (orig. gr.), vol. 4, p. 109).

Iată numeroasele analogii folosite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi pentru a ne înfăţişa şi descrie lucrarea inimii. În concluzie, inima este „omul cel tainic", locul unde Se revelează şi Se sălăşluieşte Dumnezeu printr-o viaţă ascetică după har. Ea e biserica duhovnicească unde se săvârşeşte o neîncetată liturghie dumnezeiască şi o neîncetată doxologie a lui Dumnezeu. Acest loc, care pentru mulţi dintre noi este un loc întru totul necunoscut, e cunoscut de către sfinţi. El este cel care dă omului viaţă.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 196-197)