Iubiții mei fii duhovnicești,

În acest început de primăvară, suntem din nou acoperiți de lumina Învierii lui Hristos, Paștile nostru.

După lungi săptămâni de asceză și pocăință, iată, ne bucurăm cu toții de cea mai strălucită sărbătoare din câte are Biserica în calendarul ei. Măreția sărbătorii rezidă în faptul că ea reprezintă realizarea îndumnezeirii firii umane și ridicarea acesteia la starea de dinaintea căderii în păcatul neascultării. Tocmai pentru aceea, astăzi, Biserica invită toată suflarea conștientă la aleasă prăznuire, știind că Învierea lui Hristos, trăită în toată dimensiunea ei teologică, liturgică și tradițională, înseamnă participarea noastră la întreaga operă mântuitoare a Domnului. Aceasta întărește importanța infinită a vieții noastre în istorie, iar, pentru a-i amplifica valoarea și puterea duhovnicească, trebuie să avem conștiința că evenimentul mântuitor este un mister metafizic, pe care nu-l putem cuprinde cu mintea noastră limitată, ci trebuie să-l lăsăm să vorbească el însuși în noi și prin noi. Dar, prăznuind Învierea Domnului, nu trebuie să uităm că mai înainte de acest eveniment metafizic a fost un altul, pe care îl numim moartea Lui. Cum nu putem despărți pe Hristos de Cruce, tot așa nu putem despărți moartea Lui de Înviere. Potrivit planului dumnezeiesc, Mântuitorul și le-a asumat pe amândouă deopotrivă.

Evanghelia care se citește în noaptea Paștelui este evocatoare în acest sens. Femeile mironosițe au plecat la mormântul unde fusese îngropat trupul Domnului, să săvârșească practicile funerare iudaice, iar acolo au fost întâmpinate de Iisus înviat.

Iubiți credincioși,

Știm cu toții ce înseamnă moartea unei ființe dragi. Fiecare dintre noi s-a aflat, o dată sau de mai multe ori, în situația de a simți fiorul rece al despărțirii de cineva pe care l-a iubit ca pe lumina ochilor: mamă sau tată, frate sau soră, fiu sau fiică, consoartă sau prieten etc. Asistând resemnați la un astfel de moment, parcă nădejdea și credința, forțele fizice și psihice ni se diminuează în așa măsură, încât ni se pare că lumea se sfârșește și pentru noi. Recitind episodul Patimilor, judecării, răstignirii și morții Domnului, retrăite liturgic în Săptămâna de dinaintea Paștelui, am putut percepe starea sufletească, din acele momente, a celor din preajma Mântuitorului Hristos. Imaginați-vă durerea Maicii Domnului, a ucenicilor, a femeilor mironosițe și a celor care au avut imensa șansă să fie contemporani cu El. Cu toții s-au întristat, au plâns, au suspinat, au fost sfâșiați de durere. Evanghelia Sfântului Matei ne prezintă pe Maria Magdalena și „cealaltă Marie“ (cf. Matei 27, 61), în zorii zilei de Duminică, zdrobite de durere, grăbindu-se către mormântul lui Iisus, cu aromate, să împlinească, potrivit tradiției, cele rânduite pentru îngropare. Înțelegem că ele asistaseră la toate cele întâmplate cu Iisus în ultimele Lui zile de viață pământească și observaseră că îngroparea a fost zorită de rânduielile acelor timpuri. Își făceau tot felul de gânduri, știind că la ușa mormântului era prăvălită o imensă piatră: Cum va fi înlăturată? Cine să ne ajute? Pierdute în gândurile lor, deodată, privirile li se opresc pe o imagine de neînchipuit. Doi îngeri stăteau pe piatra care, cu trei zile mai înainte, închisese trupul lui Iisus în mormânt. Pe când mironosițele erau înmărmurite de ceea ce vedeau, unul dintre solii dumnezeiești le-a liniștit, spunându-le: „Nu vă temeți, că știu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutați. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut. Și degrabă mergând, spuneți ucenicilor Lui că S-a sculat din morți“ (Matei 28, 5-7). Miracolul, însă, continuă. Iisus Hristos, într-o altă alură, vine și Se adresează lor, zicând: „Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat“ (Matei 28, 9). După aceea, au fost trimise, ca niște apostoli, să vestească ucenicilor Învierea Lui. Ucenicii primesc cu scepticism vestea. Asemenea femeilor mironosițe, ei trec de la durere și teamă la uimire și bucurie reținută. În câteva ore, și ucenicii cei mai apropiați se lămuresc asupra evenimentului și încep marea misiune de predicare a Învierii lui Hristos la toate neamurile.

Binecredincioși creștini,

Evenimentul Învierii Domnului este un fapt măreț. Deși el a fost consemnat de istorie, rămâne totuși metaistoric și metafizic. Învierea Domnului unește timpul istoric cu veșnicia, revelându-ne faptul că noul mod de viață creștină se naște sub incidența timpului, însă se dezvoltă în orizontul veșniciei. Învierea lui Hristos este ca un izvor care iese din străfundurile existenței și se revarsă, ca un balsam, peste tot universul creat, dându-i perspectivă transfiguratoare.

Cântarea pascală „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le“ exprimă întru totul acest adevăr dumnezeiesc. Nimeni, nici înainte, nici după aceea, nu mai poate marca istoria și Cosmosul cu altă pecete și nimeni nu mai poate repurta o victorie definitivă asupra morții și a păcatului. Aceasta a făcut-o Hristos pentru totdeauna și pentru toate veacurile care vor urma, până la Judecata universală. Cu toate acestea, să nu privim evenimentul Învierii Domnului doar triumfalist. Spunem că Hristos, prin înviere, a învins moartea. Însă, privind fresca actuală a lumii, această sintagmă doctrinară pare paradoxală. După atâtea veacuri de la Înviere, oamenii mor ca și mai înainte, iar unii chiar în circumstanțe groaznice. În secolul vitezei, pe care-l parcurgem, spectrul morții pare mai evident ca oricând. Deci cum putem spune astăzi că Hristos a abolit moartea? Tocmai în aceasta constă misterul!

Învierea, așa cum spuneam, este un eveniment metafizic, adică nu s-a petrecut în această istorie, pentru că istoricitatea lui Iisus Hristos s-a încheiat atunci când autoritățile vremii au pecetluit mormântul, iar Învierea n-a fost văzută de nimeni. Într-adevăr, nimeni, cu ochii fizici, n-a văzut Învierea, dar pe Hristos înviat L-au văzut mai mulți, care, apoi, au mărturisit ceea ce au văzut, iar mărturia lor este adevărată. Însă, când spunem că Hristos a omorât moartea, trebuie să înțelegem că Mântuitorul nu a suprimat moartea biologică. Aceasta rămâne factorul și evenimentul cel mai natural dintre toate cele posibile de pe pământ. Numai că, prin Hristos, moartea biologică nu mai este un sfârșit absurd și descurajant, ci un Paște, adică o trecere într-o altă formă de viață, superioară aceleia pe care am petrecut-o pe pământ. Însuși Hristos, ca om, a trecut prin moartea biologică, dar prin Înviere dovedește că și-a continuat existența dincolo de umbra mormântului. A coborât la iad, de unde a scos pe toți cei ce așteptau marea reabilitare ontologică, începând de la Adam încoace. De aceea, când spunem că Hristos a distrus moartea, înțelegem că a deschis perspectiva vieții veșnice celor care trec prin moartea biologică, având credința existenței unei vieți viitoare. Deci Învierea lui Hristos este garanția învierii noastre. El S-a născut din Fecioară fără păcat, dar a luat asupra Sa toate păcatele noastre, țintuindu-le pe Cruce.

Prin Învierea lui Iisus din morți, înțelegem că El domină moartea, dar și păcatul. În perioada Postului Mare s-a amintit de nenumărate ori ce este păcatul. În accepțiunea vieții ascetice, este mai mult decât o culpabilitate morală sau încălcarea unei reguli impuse; este incapacitatea noastră de a ne realiza propriul destin. Adică, păcatul ne sugerează faptul că trebuie să refuzăm ieșirea din această lume. De aceea omul păcătos are teamă de moarte și încearcă, prin diferite mijloace, să anuleze sau să întârzie efectul morții biologice asupra propriei ființe. Raționament cu totul greșit! Sfârșitul biologic se poate amâna, dar nu anula! Astăzi, din păcate, omul așa-zis modern fuge de moarte, însă, paradoxal, multiplică mijloacele de sinucidere. Tocmai într-o astfel de lume este nevoie mai mult ca oricând să se vorbească despre Înviere, despre viața de apoi, despre nădejde și transfigurare.

Să vorbim mai mult de faptul că Învierea Lui este învierea noastră, că moartea Lui este moartea noastră, dar și paștile nostru, al fiecăruia! În noaptea Paștelui se cântă: „Azi m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, mâine înviez împreună cu Tine, înviind Tu!“. Fiecare zi din această istorie presupune a muri împreună cu El pentru a învia prin El, într-o altă lume. Sfântul Apostol Pavel ne cere să fim părtași Patimilor și morții Lui pentru ca să-L cunoaștem pe El în puterea și Învierea Lui (cf. Filipeni 3, 10), ca astfel „să ne înfățișăm lui Dumnezeu ca vii, sculați din morți“ (Romani 6, 13).

Preaiubiți fii duhovnicești,

Din cele spuse până aici, tragem concluzia că moartea nu-i ceva care încheie viața noastră terestră, ci este o realitate care există în noi și în jurul nostru. Tot Sfântul Pavel zice că „Noi murim în fiecare zi“ (I Corinteni 15, 31). Deci fiecare moarte este urmată de o înviere sau de o renaștere. Altfel spus, orice moarte presupune o nouă formă de viață. Chiar și existența noastră pământească este un amestec de moarte și înviere. Pelerinajul nostru pe acest pământ este un paște neîncetat, adică o trecere permanentă prin moarte la o nouă formă de viață. Spre exemplu, între nașterea noastră inițială și adormirea finală, viața noastră este constituită din moarte și înviere. Urmăriți ciclul vieții noastre biologice. De fiecare dată când adormim în timpul somnului din noapte, această dispoziție naturală înseamnă o pregustare a morții; dar fiecare trezire din somnul nopții, dimineața, înseamnă o înviere din morți. În una din rugăciunile de seară zicem: „Stăpâne, Iubitorule de oameni, au doar nu-mi va fi patul acesta groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi zace înainte și iată, moartea-mi stă înainte...“ De asemenea, o rugăciune din spiritualitatea iudaică spune: „Binecuvântat ești, Doamne, Creatorul Universului, căci recreezi lumea în fiecare dimineață...“ Așa va fi și cu somnul final. Adormim întru Domnul și ne trezim la o altă formă de viață, străină sensibilităților noastre de pe pământ. Tot modelul acesta de moarte și înviere, puțin diferit, îl observăm și în procesul nostru de creștere biologică. Trecerea de la starea de prunc la copil, de la copil la adolescent, de la adolescent la adult, de la adult la bătrân înseamnă o trecere prin moarte la o altă etapă a vieții pământene. Nu ne mai întoarcem niciodată la starea de dinainte; am murit față de acea etapă a vieții. Bătrânețea nu este un sfârșit al etapelor vieții, ci o împlinire a persoanei, iar moartea nu este o fatalitate, ci o trecere, un paște către o nouă formă de viață, superioară celei trecute. Așadar, moartea nu are un caracter distructiv, ci unul constructiv.

După moarte vine învierea, știind că „prin Hristos înviat viața stăpânește și niciun mort nu mai este în mormânt“. Cu toate acestea, moartea biologică este simțită ca anormală, tragică și monstruoasă. Indiferent de realismul nostru în abordarea fenomenului, ea naște dezolare și indignare. L-am văzut pe Hristos plângând în fața mormântului lui Lazăr. Sfântul Pavel consideră moartea un dușman care va fi învins (cf. I Corinteni 15, 26), ceea ce înseamnă că fenomenul nu face parte din planul lui Dumnezeu. Totuși, ea este o expresie a smereniei, a milei și a compasiunii lui Dumnezeu pentru om. Ce-ar fi dacă am trăi la infinit în această lume coruptibilă și deșartă!? Sensul existenței ar fi teribil și insuportabil. De aceea, Dumnezeu a lăsat acest „tunel de scăpare“, numit „moarte“, ca să se plinească toate, după planul Său. Fenomenul nu face altceva decât să desfacă sufletul de trupul compatibil, pentru ca, după un timp oarecare, să se reunească într-o altă stare și cu alte atribute, devenind acel trup spiritualizat ca al lui Hristos, după Înviere. Cunoaștem acest lucru încă de la Ieremia profetul, care a văzut această lucrare a lui Dumnezeu și a spus: „«Scoală și intră în casa olarului, și acolo îți voi vesti cuvintele Mele!» Și am intrat eu în casa olarului și iată acesta lucra cu roata și vasul pe care-l făcea olarul din lut s-a stricat în mâna lui; dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă“ (Ieremia 18, 2-3). Prin urmare, Olarul dumnezeiesc, pe noi, vasul acesta de pământ, stricat prin păcat, îl sparge, pentru a-l reface, dându-i măreția primordială, cea a lui Adam înainte de cădere, când acesta avea posibilitatea să nu moară. Deci Dumnezeu folosește moartea ca un instrument al restaurării noastre ființiale. Totodată, moartea nu înseamnă despărțire, căci ne vom reîntâlni atât cu trupul pe care l-am avut dintru început, cât și cu cei pe care i-am cunoscut în viața pe care am trăit-o pe pământ.

Iubiți fii sufletești,

Aprofundând aceste învățături, să avem nădejde că prin Hristos înviat vom fi pururea vii, fie că mai trăim pe pământ sau nu. De aceea, cu prilejul acestui Paști, vă invit încă o dată, părintește, la comuniune și comunicare, la a ne iubi unii pe alții, la reconciliere și pace, împăcare și iertare sinceră, căci numai așa se pot depăși toate greutățile vieții, iar Hristos își va recunoaște chipul Său sădit în ființa noastră. Iată, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, prin vocea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ne cheamă la unitate și întrajutorare, la promovarea valorilor spirituale și culturale ale poporului nostru bimilenar. Să fim receptivi și să ne angajăm a împlini toate hotărârile propuse de forul nostru bisericesc! Anul acesta este foarte important pentru Biserica noastră, deoarece Sfântul Sinod l-a numit Anul omagial al Crezului ortodox și al Autocefaliei românești în Patriarhia Română, în contextul aniversării a 125 ani de când Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală și a 85 de ani de la ridicarea ei la rangul de patriarhie.

Să ne străduim să facem toate după rânduială, mai ales că părintele autocefaliei Bisericii Române a fost un predecesor al nostru pe scaunul vlădicesc de la Roman, episcopul cărturar Melchisedec Ștefănescu. Cu acest prilej se vor organiza în eparhia noastră ample manifestări cultural-religioase, la care vă facem poftire să participați. Să ne ajute Dumnezeu să le trăim pe fiecare în parte, după voia Domnului!

Încredințându-vă de toată dragostea în Hristos-Domnul, rămân al vostru păstor sufletesc, care vă dorește tot binele și mântuirea sufletelor!

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

† Eftimie,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului