Acest pseudosentiment, că suntem mai presus decât semenul nostru, are și alte deviații, dar prima și cea mai rea este că dorim și cerem ceea ce credem despre noi înșine să creadă și celălalt! Adică, faptul că ne socotim mari și însemnați vrem să-l recunoască și celălalt. Așa cum noi ne închinăm „în fiecare ceas și zi” idolului nostru, dorim și cerem să se închine și celălat. Și este posibil ca „celălat” să fie cel pe care nu-l înghițim. Însă „monstrul” egoismului îi cere și acestuia să se închine idolului nostru. Dacă o face, este cu putință ca din locul în care îl „păstrăm” pe aproapele să-l ridicăm pe tronul inimii noastre. Dacă n-o face, relațiile noastre interpersonale pot să se înrăutățească.

Și iată că mânia noastră, „împotrivirile” noastre față de aproapele apar pentru că el se îndoiește de idolul nostru, nu acceptă să i se închine. De exemplu: cineva, în mânia lui, îți spune: „netrebnicule”. Adică ți-a spus ceva despre care crezi că nu ești. În mod rațional, ar trebui să-i spui: „Prietene, spui minciuni! Eu sunt un om cumsecade!”. Însă te mânii, devii fiară, pentru că nu s-a închinat idolului tău! Să spunem că ai obiceiul să furi, și cineva (poate să fie și cel mai bun prieten al tău) îți zice: „Ești un hoț!”. Dacă ai avea rațiune, ar trebui să-ți spui: „Eu greșesc, că sunt hoț, altfel nu mi-ar spune așa”. Tu însă te întorci împotriva lui și-l ocărăști! Doar dacă ți-ar spune cineva: „Ești un sfânt!”, atunci te-ai liniști, pentru că s-a închinat idolului tău. Sfântul Vasile cel Mare ne învață: „Nu cuvintele sunt cele care ne întristează, ci îngâmfarea exagerată pe care o arătăm față de cel care ne-a ocărât și închipuirea (imaginea mincinoasă) pe care a plăsmuit-o fiecare despre sine!”.

Există și continuarea: să zicem că joci fotbal și, din greșeală, adversarul tău îți dă un brânci puternic, dar, cu toate că te zvârcolești de durere, nu-i răspunzi în același fel. Dacă însă te împinge în chip intenționat, vei deveni sălbatic și vei dori să-l lovești pe măsură, și chiar mai mult. În ambele situații ai primit lovituri, însă a doua te-a umplut de mânie. De ce? A fost un semn că nu se închină idolului tău, că nu te apreciază, că te socotește vrednic de dispreț (egoismul tău a fost lovit). Deci, dacă ai fi crezut că ești mic și neînsemnat, adică dacă ai fi avut smerenie, n-ai fi luat seama la lovituri. „Când apare lumina, pleacă întunericul. În chip asemănător, când smerenia «scoate miresme», dispar orice amărăciune și mânie” (Scara, Cuvântul 8, 8).

(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuți și cu ceilalți, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2011, pp. 85-87)