Puși în fața atâtor mărturii despre monahi care au dobândit nepătimirea și rugăciunea minții deznădăjduim adesea gândindu-ne că numai în mănăstire se poate trăi o viață isihastă. Ba mai mult, există o prejudecată cum că oamenii „din lume“ școliți - intelectualii, nu ar putea dobândi rugăciunea neîncetată fiindcă, zic unii, ei prețuiesc mai mult cunoștințele intelectuale decât virtutea rugăciunii. Alții zic că viața de oraș în sine este neprielnică isihiei... Ca și în alte aspecte ale Ortodoxiei, nici în această părută antiteză monah-intelectual, nu putem delimita clar ce este alb și ce este negru. Lucrurile sunt mult mai profunde și depășesc puterea noastră de înțelegere tocmai fiindcă Cel care îl așează pe om pe calea mântuirii este Dumnezeu „Care nu caută la fața omului“ și nu o minte omenească scrupuloasă care nu poate depăși barierele limitate ale gândirii de tip dialectic. Și intelectualii, ca de altfel toți cei din lume, pot ajunge la rugăciunea minții.
Dorim să aducem, în această privință un nou argument (în afara celor mai la îndemână, recente, precum Mișcarea Rugul Aprins). Este vorba de un mic tratat al Sfântului Grigorie Palama, mai puțin cunoscut și popularizat, el nefiind inclus de editorii „Philokaliei“ de la 1782 în acest corpus de scrieri duhovnicești. De ce? Fiindcă în paginile acestei lucrări ce poartă titlul „Tratatul-epistolă către filozofii Ioan și Teodor“ (trad. diac. Ioan I. Ică jr., 2005), Sfântul Grigorie nu merge pe calea tradițională a absolutizării vieții monahale atunci când se pune problema isihiei. Teologul energiilor necreate consideră că și filozoful (intelectualul) poate să facă din mintea sa, prin rugăciune isihastă, un templu al lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama le arată celor doi învățați că filozofia adevărată este demersul prin care mintea, întorcându-se spre ea însăși și întorcând cu totul spre sine și celelalte puteri ale sufletului, înfrumusețează sufletul prin cultivarea virtuților. Prin această lucrare ea înaintează spre ceea ce este mai desăvârșit „punând urcușuri făptuitoare“.
În pasajul următor Sfântul Grigorie le explică metoda prin care pot ajunge la isihie (numerotarea etapelor ne aparține):
„(1) Când mintea se îndepărtează de orice lucru simțit și iese la suprafață din potopul zarvei și se uită la omul dinăuntru, (2) văzând mai întâi masca hidoasă care s-a pus asupra lui din rătăcirea ei în cele de jos, se grăbește să o spele prin plâns; (3) apoi, după ce a desființat acest văl diform, intră atunci în chip netulburat, fără să fie hărțuită în chip nenobil de feluritele afecțiuni ale sufletului, în vistieria adevărată dinăuntru și se roagă Tatălui Care este în ascuns, și Care-i dă mai întâi darul care conține în el toate darurile harului: pacea gândurilor, împreună cu care desăvârșește smerenia care naște și conține orice virtute, nu pe cea alcătuită de cel ce vrea din vorbe și înfățișări exterioare ușor realizabile, ci pe cea care are mărturia bunului și dumnezeiescului Duh, și pe care o creează Însuși Duhul înnoit în cele dinăuntru ale omului. În aceste virtuți ca într-o împrejmuire sigură a raiului minții cresc feluriții pomi ai virtuții celei adevărate, iar în mijlocul ei se înalță palatele sacre ale iubirii, în porticurile cărora înflorește preludiul veacului viitor, negrăita și nedesființata bucurie“.
Deși Sfântul Grigorie se adresează direct unor filozofi, unor intelectuali, el îi are în vedere pe toți oamenii care trăiesc în lume și care, în tumultul orașelor, încearcă să facă loc în inima lor Mântuitorului Hristos. Și în lume se poate trăi o viață isihastă: nu contează dacă ești căsătorit sau nu, dacă ai studii sau nu: ceea ce contează este renunțarea la iubirea de avere și la iubirea de slavă ce naște invidia (care e un omor în potență și a pricinuit atât prima omucidere [a lui Abel] cât și deicidul [lui Hristos] de mai târziu).
„...Nu suferi să trăiești fără un oraș, fără un cămin și fără agoniseală? Locuiește atunci în orașul pe care-l socotești al tău; ai un acoperiș deasupra capului care să te ferească de schimbările anotimpurilor; și dacă ai de mâncare și acoperământ, să te mulțumești cu ele. Nu te silesc să renunți la toate, dacă nu vrei; cunoaște-ți însă numai strictul necesar, și nu te lăcomi; dar te îndemn să arunci afară cele de prisos și inutile; numai să nu socotești drept hrană desfătarea, drept leac al setei beția, drept acoperământ al goliciunii hainele și casele luxoase și scumpe, iar drept avuție suficientă bogăția“. Acesta este condiția pentru liniștire, pentru alipirea inimii și a minții de Dumnezeu: cumințenia patimilor adică nepătimirea: „Nu vrei oare, spune Domnul, să te alipești de mine ca monah..., nu vrei așa? Dar dacă îmbrățișezi cumințenia, atunci te voi îmbrățișa și primi și împreună cu soția aproape CU NIMIC MAI PUȚIN“.