Părinții greci socoteau această tăcere - pe care ei o numeau isihia - și punct de plecare și cunună a vieții de rugăciune. Tăcerea e o stare când toate puterile sufletului și ale trupului petrec în deplină pace, liniște, reculegere, într-o stare de desăvârșită vigilență și în același timp de libertate de orice agitație și mișcare. În operele multor părinți noi găsim imaginea unui heleșteu; până când pe suprafața heleșteului e o încrețitură, nimic nu poate să se reflecte în el adevărat, nici copacii, nici cerul, iar când suprafața lui e cu totul liniștită cerul și copacii de pe mal, se reflectă în el perfect de precis și totul în această oglindire e așa de clar, ca și în realitate. Până când în suflet nu e liniște, nu poate fi nici vedere, însă când liniștea ne va pune în prezența lui Dumnezeu, vine o tăcere de cu totul alt gen, absolută; o tăcere a sufletului, care nu doar petrece în liniște și reculegere, ci pe care prezența lui Dumnezeu o menține în sfiala unei închinări evlavioase, o tăcere în care "rugăciunea unește sufletul cu Dumnezeu".

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Irineu Slătineanu, Editura Coresi, București, p. 163-164)