- Erezia smereniei, a falsei smerenii, oarecum antipodul alteia: angelismul.

Ispita de a te lăsa osîndit la muncile veşnice şi de a merge în iad din atîta dragoste pentru Hristos încît să tînjeşti a săvîrşi jertfa care constă în a te lipsi de El, ispita aceasta logică şi dementă a descris-o Papini într-una din nuvelele lui.

Tîrcoale le-a dat ea şi janseniştilor, care zice-se că le recomandau monahiilor de la Port-Royal să nu se impărtăşească vreme îndelungată pentru a suferi subtil şi aprig stînd departe de Hristos.

La moartea lui N. Iorga, Ct. N. a vrut să trimită din Germania următoarea telegramă lui Horia Sima: „Am cerut să fiu înscris în legiune în ziua asasinării lui Codreanu, cer să plec din legiune în ziua omorîrii lui Nicolae Iorga".

Dar n-a făcut-o, din smerenie.

Dar ispita falsei smerenii - a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime - este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundîndu-se în rău. (...)

Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea. Ni se cere, adică, dragostea concretă care e tot una cu a dori prezenta mirelui, voinţa de a fi alături de El. Partea Măriei, partea cea bună. Noi nici nu trebuie să urmărim a fi undeva anume - rai, Tabor, Golgotă, Cana - ci numai să fim alături de Hristos care este, El, adevărul, calea şi viaţa.

Erezia falsei smerenii se opune şi textului fundamental din Apocalipsă 3, 20 unde Mîntuitorul făgăduieşte celui ce ascultă de poruncile Lui că va veni la el şi va cina cu el. Hristos vrea sâ fie împreună cu noi, ne cere răstignirea trupului ca să putem ajunge a fi una cu El, iar nu pentru a ne îndepărta iremediabil de El în fundul iadului, în geroasele coridoare aseptice ale demenţei silogistice.

În tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă ne poate ajuta, pentru că e simplă.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 163-164)