Aproape oricare altă patimă își are treapta vârstei sale depline, ca să zic așa; cunoaște și o vreme a împuținării puterilor, cunoaște și saț, ajunge singură la sfârșit – însă cumplita dragoste de multa agonisire, nefiind înnăscută, ci adusă în suflet de undeva din afară, nu cunoaște istov, nu știe de veselie, nu i se împuținează puterile, nu se satură, ci întotdeauna se străduie să devină mai tânără și mai samavolnică. Întrucât, nu cu alte patimi, ci cu sine însăși se întrece și se silește să se biruie pe sine. Mai degrabă va atinge cineva ceea ce este de neatins decât să simtă saturare această patimă; tocmai de aceea, socotind câștigul – nu știu de ce – drept împuținare și micșorare, întețește foc tot mai mare care, zic unii, s-a atins și de sufletul tău. Așadar, stinge-l mai repede – iar dacă nu-l vei stinge, și aici vei duce viață care nu seamănă a viață, și dincolo vei fi tras la grea răspundere. (Cuviosul Isidor Pelusiotul)

(Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 121)