Există relaţia simbiotică sau hiperprotectivă, atunci când părintele îşi iubeşte copilul atât de mult încât îl sufocă. În psihologie, acest tip de atitudine părintească se numeşte hiperprotecţie. Un asemenea părinte controlează fiecare mişcare a copilului, ţinând permanent „mâna pe puls”: „Ce simte el acum, la ce se gândeşte, cu ce se ocupă?” Toate acestea pot ajunge să poarte amprenta constrângerii. Cu siguranţă, grija părintească şi atenţia sunt foarte importante pentru copil, dar ce se întâmplă dacă îi este monitorizat fiecare pas? Mama şi tatăl care îşi educă copilul în asemenea manieră îi încetinesc radical dezvoltarea. Copilul pur şi simplu nu se poate maturiza, rămâne infantil, dependent, fără a putea tăia cordonul ombilical emoţional care îl leagă de părinţi.

Ce consecinţe poate avea acest tip de relaţie pentru un copil

În primul rând e vorba de frecventele dificultăţi care survin în relaţiile cu sexul opus: chiar şi când copilul devenit adult este capabil să-şi creeze propria familie, mama hiperprotectivă se va implica atât de mult, încât se poate ajunge la divorţ şi la întoarcerea fiului „risipitor” acasă. O altă consecinţă posibilă a unei astfel de atitudini sufocante poate fi alcoolismul fiului. În neputinţa sa de a-şi crea propria familie, de a se descoperi pe sine, el „fuge” de realitate în dependenţă, ca să se poată autoafirma măcar cât de cât, fie şi în stare de ebrietate, pierzându-şi autocontrolul. O altă consecinţă serioasă a grijii părinteşti sufocante o reprezintă bolile psihosomatice pe care le poate suferi copilul (astm, obezitate, neurodermită etc.). În acest fel, boala devine o legătură puternică între el și mama sa.

Cauza hiperprotecţiei parentale

În primul rând, mama – mai rar tatăl – care promovează o astfel de relaţie hiperprotectoare cu copilul fuge, de fapt, de propriile probleme – de sentimentul singurătăţii, al angoasei şi al vidului lăuntric. În acest caz, copilul este chemat să umple golurile din lumea sufletească a părintelui.

În al doilea rând, o cauză frecventă a hiperprotecţiei parentale sunt relaţiile conflictuale, nesatisfăcătoare, dintre soţi. În acest caz, copilul acţionează ca un „tampon” în relaţia dintre părinţi, nepermiţând conflictului să iasă la suprafaţă. Nu sunt prea rare încercările de a salva familia „de dragul copilului” – şi atunci, asupra lui se năpusteşte, literalmente, toată dragostea neîmplinită a mamei ca femeie, luând câteodată forme monstruoase – de pildă, atunci când fiul devine pentru mamă un substitut emoţional sui generis al soţului.

Un alt motiv este fobia pierderii copilului, care se manifestă atunci când mama se teme în mod patologic că o să-şi piardă copilul, e îngrozită de perspectiva îmbolnăvirii lui, şi, de aceea, îl învăluie cu grija şi protecţia sa. Baza în formarea unei astfel de relaţii este stresul sau situaţiile dificile din viaţa mamei: îndelungata aşteptare a gravidităţii, bolile grave suferite de copil, accidentările care îi pun în pericol viaţa etc.

Există multe cauze, dar rezultatul este unul singur – copilul nu se dezvoltă deplin, nu-şi descoperă individualitatea. Cel mai important lucru pe care îl uită părinţii este faptul că Dumnezeu le-a dat copilul ca pe un dar, ca să fie educat pentru Dumnezeu, nu pentru ei înşişi. Să-l educe şi să fie lăsat să plece la timp!

Sfântul loan Hrisostom compară familia cu un cuib în care pasărea îi hrăneşte pe pui nu pentru ca aceştia să rămână acolo pentru totdeauna, ci pentru ca să înveţe să zboare atunci când le vor creşte aripile şi vor prinde puteri.

Aş vrea să dau încă un citat: „Copiii voştri nu sunt ai voştri. Ei sunt fiii şi fiicele vieţii, care se prelungeşte pentru ea însăşi. Ei vin prin voi, dar nu de la voi, şi, astfel, ei sunt cu voi, deşi nu vă aparţin. Puteţi încerca să fiţi ca ei, dar nu-i puteţi face asemenea vouă. Pentru că timpul nu se întoarce înapoi şi nu aşteaptă ziua de ieri. Voi sunteţi nişte arcuri din care copiii voştri sunt trimişi înainte ca nişte săgeţi vii.” (Egumenul Evmenie)

E foarte important ca părintele să înţeleagă aceste adevăruri și să facă tot ce îi stă în putere pentru a se schimba. Din păcate, nu se întâmplă mereu acest lucru.

(Elena Morozova, Educarea copilului: dificultăți și soluții, editura Sophia, București, 2018, pp.40-46)