Păcatul este o realitate și, din nefericire, una centrală a existenței umane, dar și cea mai gravă și mai nefericită. Viaţa omului, după căderea protopărinților în păcatul strămoşesc este o luptă virulentă împotriva despărțirii de Dumnezeu prin păcate și patimi și a unirii cu El prin rugăciune, fapte bune și cultivarea virtuților sfinte. În acest sens, viața umană se desfăşoară într-o continuă mobilitate și alternanță, omul de multe ori oscilând între cădere şi înălţare, între abisurile păcatelor și culmile virtuților. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I In. 1, 8-9).

În teologia ortodoxă, pocăința pentru păcat este privită ca o totală conversie de la viciu la virtute, de la diavol la Dumnezeu, de la rău la bine, de la starea cea contrară naturii umane la starea cea firească sau naturală a acesteia, prin părere de rău, nevoință, lacrimi, suspine, durere și mărturisire a păcatelor înaintea preotului duhovnic, în prezența lui Dumnezeu, având deci ca martor și bun sfătuitor pe părintele duhovnicesc care ne povățuiește și ne acompaniază spiritual pe cărările mântuirii, prin mâna lui sfințitoare lucrând Însuși Dumnezeu care ne dezleagă de păcate oferindu-ne atât clemența și milostivirea Sa cât și puterea dumnezeiască de a nu mai repeta viciile la care am consimțit cândva, de a le înfrunta și de a împlini tot binele și toată virtutea. Pocăința este deci o totală reconversie pe plan existențial, o curățire a întregii ființe, o purificare completă a gândurilor, cuvintelor și a faptelor cuiva.

În literatura spiritualității ortodoxe, se vorbește despre pocăință atât ca Sfântă Taină cât și ca lucrare permanentă în suflet, menținută prin rugăciunea neîntreruptă, izgonirea duhurilor rele și prin răbdarea necazurilor, nutrind convingerea că prin necazuri ne putem curăți de greșelile trecute și feri de tentațiile viitoare.Pocăinţa, care este o formă a bunătății lui Dumnezeu,este numită de Sfinții Părinți „mâna lui Dumnezeu” care ridică din păcate și „al doilea botez”, fiind o reînnoire a Tainei Botezului, căci mărturisirea păcatelor reînnoieşte sau actualizează harul Botezului, și ne dă posibilitatea de a intra din nou în comuniune cu Dumnezeu,„dar ceresc” pentru a păstra hăinuța Botezului cât mai curată, „cuptor” în care sunt topite păcatele, „spital” ce vindecă sufletul, căci prin pocăință se realizează lucrarea de purificare a sufletului omului, „leac păcatelor”, „lepădarea greșelilor”, „îndrăznire către Dumnezeu”, „nădejdea mântuirii”, putere minunată care transfigurează pe om.

Pocăinţa începe printr-o totală insatisfacție și mâhnire faţă de relaţiile pe care le-am consolidat cu lucrurile sensibile, care, pe fondul nedescoperirii raţiunilor lui Dumnezeu din lucruri au dus la dezordine şi suferință. Pocăința se manifestă ca o rezolută conversie a atenţiei de la exteriorul sensibil spre cel inteligibil, spre Împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru (Luca 17, 21). La aceasta făcea referire Sfântul Ioan Botezătorul când lansa binecunoscutul îndemn: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2), altfel spus: pregătiţi-vă, căci Hristos vă va redeschide porţile Împărăţiei şi vă va reda putința de a o dobândi prin întoarcere de la lucrurile materiale către cele spirituale. Prin pocăință, care este o cale de curățire sufletească, credincioșii obțin iertarea păcatelor, evitându-le, prin înfrânare, pe cele viitoare, hotărând a-și continua viața într-o armonie cu materia sensibilă, armonie orchestrată și dirijată de valorile spirituale pe care le-au descoperit prin pocăinţă în împărăţia cerurilor din ei.

Pocăința este și actul de autocritică și de judecată al conștiinței, aceasta din urmă fiind de fapt un adevărat tribunal al lui Dumnezeu în om. Cu toate acestea, căința adevărată nu trebuie confundată cu deznădejdea, sau cu o nemulțumire deprimantă și descurajantă. Ea este o judecată care ne cheamă la o perpetuă emulație cu noi înșine, la un continuu „și mai sus”.

Pocăința necesită părere de rău sau căință (μεταμέλεια) care implică dorința de schimbare a voinței și a intențiilor, apoi mărturisirea (ἐξαγόρευσις) faptelor, cuvintelor și gândurilor rele înaintea lui Dumnezeu prin mijlocirea părintelui duhovnicesc rânduit de El pentru aceasta, precum și μετάνοια, care înseamnă a gândi altfel decât în experiența păcatului, schimbarea modului de a gândi, de a vorbi și de a viețui. Deoarece orice păcat se consumă mai întâi în gând, de cele mai multe ori prin atacul sau momeala demonilor, tocmai de aici trebuie începută și totala reconversie sufletească și revirimentul spiritual.

Judecății pocăinței sunt supuse nu doar păcatele, ci și imperfecțiunea și nedeplinătatea în virtute, ea urmând astfel atât păcatelor cât și virtuților nedesăvârșite. Deci, dacă n-ar fi căința, n-ar exista nici tendința omului de autodepășire continuă.