În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus. (Luca 8, 26-39)

Vindecarea demonizatului din ținutul gherghesenilor mai este menționată de Evanghelistul Matei (8, 28-34; 9,1) care în schimb vorbește de două persoane din cetatea Gadara, iar textul se citește în duminica a cincea după Rusalii. Și Sfântul Marcu (5, 1-20) explică, chiar mai detaliat, întâmplarea din Gadara, amintind ca și Luca de un singur om vindecat de Domnul. Această Evanghelie se citește joi  în săptămâna a paisprezecea după Rusalii. În ciuda micii diferențe legate de numărul vindecaților și de numele cetății, care nu înseamnă o contradicție, ci mai degrabă o dezvoltare a povestirii de-a lungul timpului, la toți cei trei Evangheliști sinoptici povestirea e precedată de vindecarea de către Iisus a soacrei lui Petru, apoi a multor altora din cetatea Capernaum, unde până și demonii Îl mărturiseau pe Domnul, poruncindu-li-se să tacă, pentru ca imediat să urmeze potolirea furtunii de pe mare. Aceste povestiri au calitatea de a arăta puterea lui Hristos nu doar asupra bolilor și chiar asupra demonilor ce chinuie pe om, ci și asupra naturii, arătând astfel că El este Fiul lui Dumnezeu. Ceea ce urmează în textul citit în această duminică este o prelungire a demonstrației teologice, pe un alt nivel: Mesia este trimisul lui Dumnezeu în lume pentru a-i mântui din păcat, durere, chin, demonizare nu doar pe israeliți, fiii lui Dumnezeu prin legământul încheiat de Cel Preaînalt cu patriarhii Avraam, Isaac și Iacov. Acest Mesia, Unsul lui Dumnezeu vine pentru toată lumea, pentru iudei și păgâni, pentru cei până atunci monoteiști sau politeiști. Toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu, însă această filiație se probează atunci când, nu doar Dumnezeu face un pas pentru a-i aduce la Sine, ci și aceștia la rândul lor răspund chemării divine.

Ca și în cetatea din care Domnul Iisus venise traversând marea, demonul care-l „poseda” pe omul ce locuia nu prin case, ci prin morminte, L-a recunoscut pe Hristos și chiar L-a mărturisit ca Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Spre deosebire de oameni, demonii au o cunoaștere mult mai clară a lucrurilor, dar cu toate acestea, simpla mărturisire a dumnezeirii nu îi face superiori oamenilor parțial ignoranți. Aceasta se întâmplă deoarece, așa cum spune Apostolul: „și demonii cred și se cutremură” (Iacov 2,19). Diferența însă pentru oameni nu o face simpla credință, ci cum această credință se pune în practică, prin împlinirea legii iubirii. Din această perspectivă, până și cel din urmă dintre oameni stă mai bine decât demonii care, înrăiți, nu mai pot și în același timp nu vor să iubească. Totuși, e de reținut din cuvintele Evangheliei, că Domnul e recunoscut de demoni încă înainte ca El să-i alunge din sărmanul om posedat în turma de porci, adică înainte de întâmplarea minunii. Prin comparație gherghesenii, locuitorii păgâni din acel ținut, observă minunea ce s-a întâmplat, dar se descoperă pe ei înșiși a fi lipsiți de dragoste pentru concetățeanul lor vindecat căci, văzând paguba morții turmei de porci, se sperie și-L roagă la unison pe Hristos să plece. Minunea e constatat, ei și-ar putea da seama înaintea cui stau, dar nu Îl mărturisesc pe Dumnezeu. Astfel, oamenii pot ajunge uneori aproape la fel de rău ca și demonii, refuzând să-L primească pe Dumnezeu din pricina unui interes material care ia forme diverse.

Această pericopă nu se încheie însă cu un eșec misionar al Domnului, așa cum se pare a fi în versiunea de la Matei. Acolo, Iisus ne arată că Dumnezeu nu se impune nimănui cu forța, așa că rugat fiind, se urcă în corabie și se întoarce în cetatea Sa (Mt 9,1). Luca și Marcu (5, 18-19) ne oferă însă un amănunt important, anume că bărbatul vindecat își dorea să intre în grupul însoțitorilor Mântuitorul. Domnul nu îl refuză, ci îl face un apostol ad-hoc. Îl trimite să devină vestitorul lui Dumnezeu și al puterii Sale minunate la fața locului, în familia și în cetatea sa. De multe ori Hristos le cere vindecaților să tăinuiască minunea înaintea oamenilor. Însă pe acesta, care locuiește între păgâni, chiar îl îndeamnă să spună tuturor „cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”, ceea ce el împlinește întocmai. Prin urmare, bunătatea și puterea lui Dumnezeu se poate propovădui printre păgâni, chiar și fără intenția imediată a convertirii acestora la dreapta credință, ci mai întâi de toate pentru a-i face conștienți pe semeni de realitatea de dincolo de lume, adesea ignorată din pricina intereselor pământești.

În zilele noastre nu stăm cu mult mai bine decât gherghesenii de odinioară. Aceștia probabil creșteau turmele de porci nu pentru ei, ci pentru trupele romane staționate în provincie. Prin urmare, chiar dacă ei înșiși nu mâncau din acele animale considerate necurate la iudei și, până azi, la mai toate popoarele semitice, făceau acest lucru pentru un câștig dobândit prin comerț. Nu e nimic rău în aceasta, în principiu. Dar totuși, e important pentru noi creștinii să știm, atunci când muncim undeva, ce anume facem. Dacă ne este clar că lucrăm ceva spre paguba altora, nu e de ajuns să spunem că ne-am făcut treaba, dezinteresați de răul indirect produs (și) prin noi. În vremurile de demult se știa mai clar în cercurile creștine care meserii sunt incompatibile cu credința. Astăzi lucrul acesta e mai neclar, mai ales pentru că industrializarea a făcut ca producția să se diversifice mai mult, iar noi să fim adesea o simplă „rotiță” într-un sistem mai mare. Cu toate acestea, spre exemplu viitorilor preoți li se cere înaintea hirotoniei să se cerceteze dacă nu lucrează în domenii nepotrivite cu slujirea lui Dumnezeu.

Adesea se întâmplă să ne mai asemănăm cu gherghesenii și prin modul în care Îi cerem lui Hristos să plece din viața noastră. Conștiința noastră ne spune cu ușurință ce e bine și ce e rău, iar credința creștină ne îndatorează să Îl punem pe Dumnezeu pe primul plan în viața noastră. Cu toate acestea, uneori Îl lăsăm nu doar pe plan secund, ci Îl îndepărtăm cu totul, pentru a ne îndeplini propriile interese, plăceri sau dorințe. Și în acest fel devenim politeiști funcționali: nu mărturisim direct alți dumnezei, dar practic ne închinăm la mai mulți idoli. Aceștia se numesc: moda, mâncarea, băutura, comoditatea, luxul, iar lista poate continua. Dacă oricare dintre acestea ne robesc, ne fac să Îl uităm pe Dumnezeu, înseamnă că viața noastră nu este în ordine și e nevoie de o schimbare. Altminteri nu suntem mai presus nici gherghesenilor care i-au cerut lui Iisus să plece, nici omului demonizat care rupea lanțurile cu care era legat și fugea în locuri pustii, trăind o viață sub-umană. Prin contrast, atunci când mărturisim cât bine ne-a făcut Dumnezeu în viață, fie că facem aceasta acasă, fie printre cunoscuți, atunci aducem aminte celorlalți - care poate captivați de atâtea noutăți  au uitat esențialul -  că lucrarea dumnezeiască nu a încetat în lume. Atunci ne asemănăm demonizatului vindecat și devenim noi înșine apostoli ai lui Hristos în casa și societatea noastră, aflate încă în căutarea sensului adevărat al vieții.